Iti scriu din nou in speranta ca vei citi.
Oare pe unde visezi tu acum? De pe ce floare culegi lumina launtrica cu care poti umple cupa vietii? Pe ce inaltimi iti este sufletul?
Nu am mai avut curaj sa-ti scriu in ultimele veacuri fiindca nu am primit un raspuns de la tine de foarte multa vreme, asa ca pierzand notiunea timpului te-am ascuns si pe tine in clepsidra uitarii. Cu toate astea locul tau nu este acolo fiindca prafurile medicinale m-au facut sa-mi amintesc de tine si sa-ti dedic aceasta bucata de pergament stacojiu patat cu aur.
Stii ce am visat aseara?
Mii de stelute colorate... Nici nu-ti imaginezi cat de multe erau...... Oooh asa de multe......... Am incercat sa le numar. Asa cum am invatat pe bancile scolii stii tu........ 1, 2, 3,4 insa numaratoarea trecea de infinit si cum eu nu stiam sa numar mai departe mi-am pierdut sirul iar stelele au cazut peste mine.
Am simtit o atingere rece ca de gheata. Mi-a zguduit sufletul si mi l-a intors pe toate partile iar lumea mea a inceput revolta.
Apoi fugeam pe un camp...... fugeam si nimeni nu reusea sa ma opreasca.......... Stii oare de ce fugeam? Poti tu sa deslusesti acest vis si pentru mine?
Tu stii sa numeri peste infinit? Poti sa-mi spui ce urmeaza dupa numarul suprem?
Ti-as spune mai multe insa razboiul e pe sfarsite si sufletele ma cheama.
Te rog sa-mi raspunzi!!!!!!!
A ta,
Walkyrja
vineri, 17 decembrie 2010
marți, 14 decembrie 2010
O povestioara cubista
Am incercat sa impart lumea in doua jumatati.
Probabil ca nu as fi reusit daca nu s-ar fi indepartat astrul de mine caci amestecul licorilor mele paradoxal perfecte pareau sa dea gres.........
Dupa ce s-au invartit nisipurile si au inceput sa cante ingerii la chitara mi-am pus ochelarii de soare si m-am transformat in libelula fiindca asa scria in cartea cea veche ramasa de la bunica mea. Dar scrisul nu era prea clar iar eu oboseam din ce in ce mai mult. Libelula fiind cartea era prea grea pentru mine. Soarele ma ardea. Ma duceam undeva in departare. Copiii din la scoala de Arte de pe plaiurile latine nu se opreau din cantecul lor la pian.
Imi aminteam ca printr-un vis tot ceea ce citisem si toate experientele petrecute in trecut si imi doream sa schib ceva din prezent pentru a schita un viitor precis asemenea unei teoreme matematice.
Socotelile nu-mi ieseau.
Nu mai aveam la mine nici vechiul caiet de matematica. Desigur i-l imprumutasem lui Archimedes care a fugit cu el si nu mi l-a mai dat inapoi. Cred ca l-a distrus fiindca n-am gasit in nisip nimic in afara de cercurile sale pretioase.
Oh, oare ce se intampla cu mine? Ma arde soarele si nu ma simt in stare sa mai merg prea mult. I-am dat caietul de biologie spiterului fireste. Acum se pun bazele medicinei moderne insa eu zac aici fara de speranta cu o teribila durere de cap.
Oh, vai....... oare alchimistul a descoperit formula elixirului vietii eterne? Era ascunsa in caietul meu de chimie.
Cartea de vraji a bunicii e tot ceea ce mi-a ramas insa nu am ce face cu ea pe moment.
Soarele se ascunde si apare luna.
Enigma se asterne peste nori iar noaptea imbraca totul intr-un val protector.
Poate am sa-mi recuperez alta data gandurile. Acum nu mai sunt o libelula. Sunt un ghepard liber ce umbla nestavilit prin Savana din Antarctida.
Simt cum caldura ma ingheata.
Nu mai vreau sa impart lumea egal. Cel putin nu acum. Poate maine. Sau ......... poate alta data..........
.......... Si somnul ma cuprinde............
Probabil ca nu as fi reusit daca nu s-ar fi indepartat astrul de mine caci amestecul licorilor mele paradoxal perfecte pareau sa dea gres.........
Dupa ce s-au invartit nisipurile si au inceput sa cante ingerii la chitara mi-am pus ochelarii de soare si m-am transformat in libelula fiindca asa scria in cartea cea veche ramasa de la bunica mea. Dar scrisul nu era prea clar iar eu oboseam din ce in ce mai mult. Libelula fiind cartea era prea grea pentru mine. Soarele ma ardea. Ma duceam undeva in departare. Copiii din la scoala de Arte de pe plaiurile latine nu se opreau din cantecul lor la pian.
Imi aminteam ca printr-un vis tot ceea ce citisem si toate experientele petrecute in trecut si imi doream sa schib ceva din prezent pentru a schita un viitor precis asemenea unei teoreme matematice.
Socotelile nu-mi ieseau.
Nu mai aveam la mine nici vechiul caiet de matematica. Desigur i-l imprumutasem lui Archimedes care a fugit cu el si nu mi l-a mai dat inapoi. Cred ca l-a distrus fiindca n-am gasit in nisip nimic in afara de cercurile sale pretioase.
Oh, oare ce se intampla cu mine? Ma arde soarele si nu ma simt in stare sa mai merg prea mult. I-am dat caietul de biologie spiterului fireste. Acum se pun bazele medicinei moderne insa eu zac aici fara de speranta cu o teribila durere de cap.
Oh, vai....... oare alchimistul a descoperit formula elixirului vietii eterne? Era ascunsa in caietul meu de chimie.
Cartea de vraji a bunicii e tot ceea ce mi-a ramas insa nu am ce face cu ea pe moment.
Soarele se ascunde si apare luna.
Enigma se asterne peste nori iar noaptea imbraca totul intr-un val protector.
Poate am sa-mi recuperez alta data gandurile. Acum nu mai sunt o libelula. Sunt un ghepard liber ce umbla nestavilit prin Savana din Antarctida.
Simt cum caldura ma ingheata.
Nu mai vreau sa impart lumea egal. Cel putin nu acum. Poate maine. Sau ......... poate alta data..........
.......... Si somnul ma cuprinde............
Doar o vorba
Frumos tu imi cutremuri universul
Si imi atragi privirea catre tine
Cad caramizi amarnic peste mine
Si ma cufunda negura si densul.
Baia de notiuni redobandite
Incaleca sperante si ocara
Si-ascund in chip de vise ne-mplinite
Ce vor aduce-un nou cutremur iara.
Stiloul scrie in nestire randuri
Cerneala plange foaia-i ironie
O impletire in sirag de ganduri
Pierdute-ntre tristeti si nebunie.
Sublimul azi se uita si se mira
Cum s-a crapat lumea in doua
Soarele nu-si mai incalzeste a lui lira
Si-nlacrimat in mana ne-o da noua.
O stea calatoreste-n departare
Sa-mparta un mesaj asurzitor
Caci doar ea e supravietuitoare
A valului cel cutremurator.
Ma mira chinul si iar arde-n mine
Un sentiment ciudat fara de sens
Rade tabloul caci stie prea bine
Ca eu nimic acum n-am inteles.
Sufar sub zidul meu de aparare
Ce peste noi toti s-a napastuit
Si nu vreau sa mai caut aparare
Fiindc-o lume-ntreaga am lovit.
Se spal-o natiune cu otrava
In lacrimi de sange nevinovat
Iar cantecul mai urca cu-o octava
Caci plansul cade lin si ne-ncetat.
O gratioasa unda de dementa
Venind subtil cu frica pe-nserat
Mi-a omorat un fir de inocenta
Si-n ochii mei o floare a-nghetat.
De ma gasesti pe mine intr-o carte
Sa nu o arzi caci mult am indurat
Da-mi din sufletul tau a mia parte
Si lasa-ma sa plec catre neant.......
Si imi atragi privirea catre tine
Cad caramizi amarnic peste mine
Si ma cufunda negura si densul.
Baia de notiuni redobandite
Incaleca sperante si ocara
Si-ascund in chip de vise ne-mplinite
Ce vor aduce-un nou cutremur iara.
Stiloul scrie in nestire randuri
Cerneala plange foaia-i ironie
O impletire in sirag de ganduri
Pierdute-ntre tristeti si nebunie.
Sublimul azi se uita si se mira
Cum s-a crapat lumea in doua
Soarele nu-si mai incalzeste a lui lira
Si-nlacrimat in mana ne-o da noua.
O stea calatoreste-n departare
Sa-mparta un mesaj asurzitor
Caci doar ea e supravietuitoare
A valului cel cutremurator.
Ma mira chinul si iar arde-n mine
Un sentiment ciudat fara de sens
Rade tabloul caci stie prea bine
Ca eu nimic acum n-am inteles.
Sufar sub zidul meu de aparare
Ce peste noi toti s-a napastuit
Si nu vreau sa mai caut aparare
Fiindc-o lume-ntreaga am lovit.
Se spal-o natiune cu otrava
In lacrimi de sange nevinovat
Iar cantecul mai urca cu-o octava
Caci plansul cade lin si ne-ncetat.
O gratioasa unda de dementa
Venind subtil cu frica pe-nserat
Mi-a omorat un fir de inocenta
Si-n ochii mei o floare a-nghetat.
De ma gasesti pe mine intr-o carte
Sa nu o arzi caci mult am indurat
Da-mi din sufletul tau a mia parte
Si lasa-ma sa plec catre neant.......
miercuri, 1 decembrie 2010
Perspectiva concretului
Nimeni nu stia ce sa spuna. Nici macar micutul egiptean cu fata oachesa si ochi visatori.
A venit la mine. Ma privea ca pe o piesa de muzeu pentru ca eu eram singura persoana cu pielea deschisa la culoare.
-Povesteste-mi despre piramide! Am inceput eu incercand sa par fascinat si sa-mi ascund anxietatea din glas.
Micutul egiptean ma privea nedumerit. Petrecerea era in toi, iar ringul de dans era plin. Muzica suna imbietor de nu se stie unde iar zgomotul tacamurilor era cel mai potrivit instrument de percutie ce se infuza subtil in lumina discreta a lumanarilor de pe masa.
Am inceput sa-mi frang mainile fiindca eram fara cuvinte. Simteam ca as vrea sa spun ceva insa un nod in piept imi oprea orice dorinta de a interactiona cu cei din jur. Eram din ce in ce mai nelinistit, iar tentatia de a-mi roade unghiile era din ce in ce mai mare. Aceasta experienta pentru mine era total diferita in comparatie cu cele trecute.Examenele de informatica, misiunile in strainatate si intalnirile Comitetului nu ma faceau sa am sentimente negative sau angoase insa in acea seara totul era diferit.
Egipteanul ma privea cu blandete. Eu continuam sa-mi frang mainile pe sub masa pregatindu-ma pentru discurs.
Podiumul era inalt. Nu credeam ca sunt in stare sa urc pana acolo. Ceremonia incepea. Inima ma strangea intr-o teribila cursa tensionata, o lupta intre autocontrol si totala nebunie. Apoi s-a produs impactul de soc atunci cand maestrul de ceremonii mi-a pronuntat numele. Am urcat scarile podiumului in graba si am inceput sa vorbesc. Era teribil. Nu spusesem chiar ceea ce trebuia si nici nu o facusem intr-un mod prea diplomat insa nu mai aveam cum sad au inapoi.
Am coborat in graba pierzandu-ma in obscuritatea camerei de bal iar apoi am iesit discret pana la camera de baie. Aratam ca un letargic in lumina dublata a oglinzii. Am inceput sa rad de unul singur si sa acuz oglinda ca-si bate joc de mine si ca vrea sa ma faca sa ma simt nebun. Mi-am spalat fata si am inceput sa merg pe coridorul ce ducea spre sala de bal cu pasi lenti si sacadati.
Am auzit apoi sunetul metalic de telefon venind din buzunarul sacoului meu si mi-am dat seama ca tocmai primisem un mesaj. Vazand ca e important am inceput sa tastez cu frenezie. Doua minute mai tarziu ma izbisem in cineva si eram cat pe-aici sa cad. Cu ochii tulburi incercand sa-mi ridic telefonul de jos si nestiind ce sa fac am inceput sa ingan:
-Imi cer scuze domnule nu v-am observat.....
Cel ce era in fata mea a inceput sa rada. Avea un rasa tat de plin si cristalin incat nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca nu era un domn. M-am uitat atent si nu am reusit sa-i localizez fata la nivelul meu asa ca instinctul m-a facut sa-mi cobor privirea si sa dau de ochii albastri si sinceri ai ului baietel. Era imbracat intr-un costum albastru pe care-l purta cu mare pedanta si avea o mare slabiciune pentru micul sau papion pe care il mangaia cu gentilete.
-Cum iti merge, prietene? Am inceput eu nehotarat.
-Mie, foarte bine, multumesc- a inceput baietelul pe un ton pompos- insa dumneavoastra nu cred ca va e atat de bine. Tati spune ca oamenii fac chestii incredibile atunci cand sunt obosit. Domneavoastra sunteti obosit?
- Mai mult emotionat insa se poate spune ca sunt si putin obosit.
-Da? Atunci… asta inseamna ca puteti sa faceti un lucru incredibil! Va provoc sa zburati atat de sus ca sa va cocotati pe varful Piramidei Egiptene.
-Nu sunt chiar atat de obosit incat sa fac asta.
-Pacat. Tati mi-a spus ca a facut-o
-Tatal tau probabil are mai mult de lucru decat mine.
-Nu cred. Pe el il oboseste faptul ca sta mereu si gandeste. Eu merg la scoala de Karate si nu obosesc.
-Unde e scoala ta de Karate?
-In Japonia. De acolo este mama mea.
Fizionomia copilasului aducea foarte putin cu cea a unui japonez. Doar forma ochilor putea sa determine asta.
-Dar acum fiindca sunt in vacanta am venit aici la tati si merg sa privesc piramidele in fiecare zi.
Copilul acela oaches imi amintea de cineva insa ochii sai albastri ma intrigau. Nu se potriveau cu trasaturile sale japoneze respectiv egiptene. Cu toate acestea avea un farmec al lui.
-Trebuie sa plec acum – spuse copilasul pe un ton grav- poate ca ne mai vedem candva. Daca sunteti obosit am a va vad pe varful piramidei.
Eu am zambit si i-am intins mana baietelului ca sa mi-o stranga. El insa mi-a rasucit-o si eram gata sa cad a doua oara. El a inceput sa rada si a fugit de la locul faptei.
‘Nu glumea in legatura cu scoala de Karate’......
O ora mai tarziu, dupa sfarsitul petrecerii l-am vazut pe baietel iesind impreuna cu egipteanul cel oaches si visator. Mi-am dat seama ca erau tata si fiu.
Dupa cateva luni de zile am revenit la Londra pentru a-mi pune in aplicare ultimele aplicatii legate de noul meu sistem de operare, insa nimic nu parea ca merge bine. Nu reuseam sa stabilesc calculele si legaturile exacte asa ca am incercat o noua metoda. Renuntand la gandirea abstracta pentru un moment am incercat sa imbin lucrurile in mod concret iar noua inventie a devenit un succes.
In acea seara, inainte sa adorm am inceput sa ma gandesc la copilasul cu ochi albastri de la petrecerea aceea ciudata. Mi-am dat seama ca numai datorita lui mi-a reusit totul, ca am vazut lumea simplu si concret, asa cum o vede un copil.
Mi-am spus ‘Mai trebuie sa treaca ceva timp ca el sa ajunga la maturitate insa eu nu mai pot ajunge la inteligenta lui inocenta’.
In acea noapte am visat ca sunt usor ca un fluture si ca zbor pana deasupra marii Piramide.
A doua zi m-am simtit fericit si implinit. Am vrut sa-I scriu insa am pierdut cartea de vizita a tatalui sau.Totusi mi-a ramas in minte faptul ca numele lui era Ali-Gen-Til asa ca in cinstea lui mi-am denumit sistemul de operare ‘Gentil’.
Cu gentilete si concretitudine imi desfasor chiar si astazi actiunile din societate si nimic nu ma opreste sa fiu un mare inventator cu suflet de copil fantezist.
A venit la mine. Ma privea ca pe o piesa de muzeu pentru ca eu eram singura persoana cu pielea deschisa la culoare.
-Povesteste-mi despre piramide! Am inceput eu incercand sa par fascinat si sa-mi ascund anxietatea din glas.
Micutul egiptean ma privea nedumerit. Petrecerea era in toi, iar ringul de dans era plin. Muzica suna imbietor de nu se stie unde iar zgomotul tacamurilor era cel mai potrivit instrument de percutie ce se infuza subtil in lumina discreta a lumanarilor de pe masa.
Am inceput sa-mi frang mainile fiindca eram fara cuvinte. Simteam ca as vrea sa spun ceva insa un nod in piept imi oprea orice dorinta de a interactiona cu cei din jur. Eram din ce in ce mai nelinistit, iar tentatia de a-mi roade unghiile era din ce in ce mai mare. Aceasta experienta pentru mine era total diferita in comparatie cu cele trecute.Examenele de informatica, misiunile in strainatate si intalnirile Comitetului nu ma faceau sa am sentimente negative sau angoase insa in acea seara totul era diferit.
Egipteanul ma privea cu blandete. Eu continuam sa-mi frang mainile pe sub masa pregatindu-ma pentru discurs.
Podiumul era inalt. Nu credeam ca sunt in stare sa urc pana acolo. Ceremonia incepea. Inima ma strangea intr-o teribila cursa tensionata, o lupta intre autocontrol si totala nebunie. Apoi s-a produs impactul de soc atunci cand maestrul de ceremonii mi-a pronuntat numele. Am urcat scarile podiumului in graba si am inceput sa vorbesc. Era teribil. Nu spusesem chiar ceea ce trebuia si nici nu o facusem intr-un mod prea diplomat insa nu mai aveam cum sad au inapoi.
Am coborat in graba pierzandu-ma in obscuritatea camerei de bal iar apoi am iesit discret pana la camera de baie. Aratam ca un letargic in lumina dublata a oglinzii. Am inceput sa rad de unul singur si sa acuz oglinda ca-si bate joc de mine si ca vrea sa ma faca sa ma simt nebun. Mi-am spalat fata si am inceput sa merg pe coridorul ce ducea spre sala de bal cu pasi lenti si sacadati.
Am auzit apoi sunetul metalic de telefon venind din buzunarul sacoului meu si mi-am dat seama ca tocmai primisem un mesaj. Vazand ca e important am inceput sa tastez cu frenezie. Doua minute mai tarziu ma izbisem in cineva si eram cat pe-aici sa cad. Cu ochii tulburi incercand sa-mi ridic telefonul de jos si nestiind ce sa fac am inceput sa ingan:
-Imi cer scuze domnule nu v-am observat.....
Cel ce era in fata mea a inceput sa rada. Avea un rasa tat de plin si cristalin incat nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca nu era un domn. M-am uitat atent si nu am reusit sa-i localizez fata la nivelul meu asa ca instinctul m-a facut sa-mi cobor privirea si sa dau de ochii albastri si sinceri ai ului baietel. Era imbracat intr-un costum albastru pe care-l purta cu mare pedanta si avea o mare slabiciune pentru micul sau papion pe care il mangaia cu gentilete.
-Cum iti merge, prietene? Am inceput eu nehotarat.
-Mie, foarte bine, multumesc- a inceput baietelul pe un ton pompos- insa dumneavoastra nu cred ca va e atat de bine. Tati spune ca oamenii fac chestii incredibile atunci cand sunt obosit. Domneavoastra sunteti obosit?
- Mai mult emotionat insa se poate spune ca sunt si putin obosit.
-Da? Atunci… asta inseamna ca puteti sa faceti un lucru incredibil! Va provoc sa zburati atat de sus ca sa va cocotati pe varful Piramidei Egiptene.
-Nu sunt chiar atat de obosit incat sa fac asta.
-Pacat. Tati mi-a spus ca a facut-o
-Tatal tau probabil are mai mult de lucru decat mine.
-Nu cred. Pe el il oboseste faptul ca sta mereu si gandeste. Eu merg la scoala de Karate si nu obosesc.
-Unde e scoala ta de Karate?
-In Japonia. De acolo este mama mea.
Fizionomia copilasului aducea foarte putin cu cea a unui japonez. Doar forma ochilor putea sa determine asta.
-Dar acum fiindca sunt in vacanta am venit aici la tati si merg sa privesc piramidele in fiecare zi.
Copilul acela oaches imi amintea de cineva insa ochii sai albastri ma intrigau. Nu se potriveau cu trasaturile sale japoneze respectiv egiptene. Cu toate acestea avea un farmec al lui.
-Trebuie sa plec acum – spuse copilasul pe un ton grav- poate ca ne mai vedem candva. Daca sunteti obosit am a va vad pe varful piramidei.
Eu am zambit si i-am intins mana baietelului ca sa mi-o stranga. El insa mi-a rasucit-o si eram gata sa cad a doua oara. El a inceput sa rada si a fugit de la locul faptei.
‘Nu glumea in legatura cu scoala de Karate’......
O ora mai tarziu, dupa sfarsitul petrecerii l-am vazut pe baietel iesind impreuna cu egipteanul cel oaches si visator. Mi-am dat seama ca erau tata si fiu.
Dupa cateva luni de zile am revenit la Londra pentru a-mi pune in aplicare ultimele aplicatii legate de noul meu sistem de operare, insa nimic nu parea ca merge bine. Nu reuseam sa stabilesc calculele si legaturile exacte asa ca am incercat o noua metoda. Renuntand la gandirea abstracta pentru un moment am incercat sa imbin lucrurile in mod concret iar noua inventie a devenit un succes.
In acea seara, inainte sa adorm am inceput sa ma gandesc la copilasul cu ochi albastri de la petrecerea aceea ciudata. Mi-am dat seama ca numai datorita lui mi-a reusit totul, ca am vazut lumea simplu si concret, asa cum o vede un copil.
Mi-am spus ‘Mai trebuie sa treaca ceva timp ca el sa ajunga la maturitate insa eu nu mai pot ajunge la inteligenta lui inocenta’.
In acea noapte am visat ca sunt usor ca un fluture si ca zbor pana deasupra marii Piramide.
A doua zi m-am simtit fericit si implinit. Am vrut sa-I scriu insa am pierdut cartea de vizita a tatalui sau.Totusi mi-a ramas in minte faptul ca numele lui era Ali-Gen-Til asa ca in cinstea lui mi-am denumit sistemul de operare ‘Gentil’.
Cu gentilete si concretitudine imi desfasor chiar si astazi actiunile din societate si nimic nu ma opreste sa fiu un mare inventator cu suflet de copil fantezist.
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
Ai atins o floare ofilita si ai inviat-o cu blandetea ta.
Ai bucurat o lume intreaga cu surasul tau cald
Ai contribuit la conceperea unui univers perfect printr-o idee revolutionara.
Eu te admir desi acum tarziu in noapte scriu pe aceasta scrisoare patata de vreme cu sufletul desfasurat ca un giulgiu de vis, cu inima sfaramitata in particule mai mici decat electronii si cu o unda de parfum al iubirii inexistente.
Imi indoi coloana vertebrala a nostalgiei pentru a vedea mai bine. E intuneric iar un singur felinar nu mi-e de ajuns.
Alerg ca sa expediez scrisoarea insa traseul e prea complicat. Sunt prea multe cai pe care as putea s-o apuc insa nu stiu care e cea dreapta iar globul pamantesc ce se odihneste pe umeri mei devine din ce in ce mai dificil de purtat.
O pala de vant rece imi mangaie cu asprime parul ars de nea iar respiratia mi se taie din cauza frigului inabusitor.
Fara sa stiu de ce , scrisoarea mea se pierde in uitare iar intr-un final ma pierd si eu lasandu-ti globul drept amintire din partea sufletului ce nu mai poate fi gasit.
Este probabil ca aceste cuvinte sa nu conteze acum.
E sigur insa ca vor conta maine. Sau poate alta data. Am rabdare chiar si acum in pragul despartirii, iar unealta calmului nestramutat a fost darul de la stele pe care l-am primit in noaptea botezului si il mai primesc o data astazi in ziua plecarii spre alta dimensiune.
Ai bucurat o lume intreaga cu surasul tau cald
Ai contribuit la conceperea unui univers perfect printr-o idee revolutionara.
Eu te admir desi acum tarziu in noapte scriu pe aceasta scrisoare patata de vreme cu sufletul desfasurat ca un giulgiu de vis, cu inima sfaramitata in particule mai mici decat electronii si cu o unda de parfum al iubirii inexistente.
Imi indoi coloana vertebrala a nostalgiei pentru a vedea mai bine. E intuneric iar un singur felinar nu mi-e de ajuns.
Alerg ca sa expediez scrisoarea insa traseul e prea complicat. Sunt prea multe cai pe care as putea s-o apuc insa nu stiu care e cea dreapta iar globul pamantesc ce se odihneste pe umeri mei devine din ce in ce mai dificil de purtat.
O pala de vant rece imi mangaie cu asprime parul ars de nea iar respiratia mi se taie din cauza frigului inabusitor.
Fara sa stiu de ce , scrisoarea mea se pierde in uitare iar intr-un final ma pierd si eu lasandu-ti globul drept amintire din partea sufletului ce nu mai poate fi gasit.
Este probabil ca aceste cuvinte sa nu conteze acum.
E sigur insa ca vor conta maine. Sau poate alta data. Am rabdare chiar si acum in pragul despartirii, iar unealta calmului nestramutat a fost darul de la stele pe care l-am primit in noaptea botezului si il mai primesc o data astazi in ziua plecarii spre alta dimensiune.
duminică, 7 noiembrie 2010
Atelierul Divin
Imi frangeam mainile.
Lucram cu ardoare.
Parca se modelau mainile mele mai mult decat lutul. Lutul era teapan. Era pierdut si indurerat. Nu reuseam sa fac nimic iar lacrimile mele cadeau cu amaraciune pe foile stacojii desprinse din caietul cu amintiri al ingerului meu pazitor...
Lutul acela...... Ooooh cate vise imi aducea si cat de mult ma chinuiam sa-i aflu misterul zi de zi. Eram un profesionist intr-ale modelajului. Am lucrat in suflete din piatra si comori de cristal insa cel mai greu imi era sa lucrez in lut. Dupa ce am aflat si mestesugul acestuia am crezut ca sunt invincibil insa lutul pe care il aveam atunci in maini ma provoca la suferinta, iar eu acceptam fara a sti cum sa ma apar.
Imi frangeam mainile.
Lucram cu ardoare.
Lucram si beam ceai de menta.
Imi facea bine.
Simteam aburi calzi pe frunte..... incepeam sa ma pierd in alta dimensiune.......
Aveam lutul in mana si cu o ultima sfortare l-am fortat sa se schimbe din ceva fortificat intr-o lume interioara deschisa. Am inceput sa modelez pana ce am ajuns la secretul cel mai sincer iar apoi am inceput sa ma pierd printre fetele actorilor ce se adunau pentru a-si juca rolurile in sceneta perfecta insa nepregatita numita 'Viata'.
Ceaiul de menta ma purta departe iar lutul se frangea acum in mainile mele.
Era agitat .
Se rupea si apoi se aduna din nou formand o noua figura pe care eu o interpretam.
-Am reusit! mi-am spus fericit. Insa la scurt timp dupa aceasta am incaput sa simt un fior rece iar tot ceea ce stiusem s-a pierdut intr-un abis de ceata.
Nu stiu unde sunt acum fiindca inima nu-mi mai bate insa fericirea mea nu cunoaste margini.
Nu vrei tu sa continui mai departe munca mea in Atelierul Divin?
Lucram cu ardoare.
Parca se modelau mainile mele mai mult decat lutul. Lutul era teapan. Era pierdut si indurerat. Nu reuseam sa fac nimic iar lacrimile mele cadeau cu amaraciune pe foile stacojii desprinse din caietul cu amintiri al ingerului meu pazitor...
Lutul acela...... Ooooh cate vise imi aducea si cat de mult ma chinuiam sa-i aflu misterul zi de zi. Eram un profesionist intr-ale modelajului. Am lucrat in suflete din piatra si comori de cristal insa cel mai greu imi era sa lucrez in lut. Dupa ce am aflat si mestesugul acestuia am crezut ca sunt invincibil insa lutul pe care il aveam atunci in maini ma provoca la suferinta, iar eu acceptam fara a sti cum sa ma apar.
Imi frangeam mainile.
Lucram cu ardoare.
Lucram si beam ceai de menta.
Imi facea bine.
Simteam aburi calzi pe frunte..... incepeam sa ma pierd in alta dimensiune.......
Aveam lutul in mana si cu o ultima sfortare l-am fortat sa se schimbe din ceva fortificat intr-o lume interioara deschisa. Am inceput sa modelez pana ce am ajuns la secretul cel mai sincer iar apoi am inceput sa ma pierd printre fetele actorilor ce se adunau pentru a-si juca rolurile in sceneta perfecta insa nepregatita numita 'Viata'.
Ceaiul de menta ma purta departe iar lutul se frangea acum in mainile mele.
Era agitat .
Se rupea si apoi se aduna din nou formand o noua figura pe care eu o interpretam.
-Am reusit! mi-am spus fericit. Insa la scurt timp dupa aceasta am incaput sa simt un fior rece iar tot ceea ce stiusem s-a pierdut intr-un abis de ceata.
Nu stiu unde sunt acum fiindca inima nu-mi mai bate insa fericirea mea nu cunoaste margini.
Nu vrei tu sa continui mai departe munca mea in Atelierul Divin?
vineri, 15 octombrie 2010
A privi lumea de sus...
A urca si mai mult...
A urca inca putin...
A urca mult mai mult...
A ajunge la apogeu...
A urca pana la ultimul etaj...
A privi in jos...
A privi oamenii de pe o pozitie superioara....
A simti o senzatie cumplita de cadere in gol...
A fi speriat...
A vorbi cu sine...
A se speria...
A scrie e-mail-uri...
A cere iertare...
A utiliza un blackberry...
A constata lipsa de semnal...
A-si da seama ca este prea sus ca sa vorbeasca si ca oricum nimeni nu-l va auzi...
Nu-l va mai auzi nimeni pentru ca e prea sus si pentru ca sunt oameni care nu vor sa-l asculte...
......................................
O tresarire...
Durere...
Teama...
Cainta...
...............
Toate stelele stralucesc acum pe cer iar tu vrei sa le atingi insa in spatele tau exista o mana de gheata care in scurt timp te va duce spre Mana Suprema, cea care a tiparit toata istoria Universului cu degetul de cerneala pe un suflet incaruntit de veacuri.
Cadere libera...
Resuscitare esuata...
Proces terminat...
A urca si mai mult...
A urca inca putin...
A urca mult mai mult...
A ajunge la apogeu...
A urca pana la ultimul etaj...
A privi in jos...
A privi oamenii de pe o pozitie superioara....
A simti o senzatie cumplita de cadere in gol...
A fi speriat...
A vorbi cu sine...
A se speria...
A scrie e-mail-uri...
A cere iertare...
A utiliza un blackberry...
A constata lipsa de semnal...
A-si da seama ca este prea sus ca sa vorbeasca si ca oricum nimeni nu-l va auzi...
Nu-l va mai auzi nimeni pentru ca e prea sus si pentru ca sunt oameni care nu vor sa-l asculte...
......................................
O tresarire...
Durere...
Teama...
Cainta...
...............
Toate stelele stralucesc acum pe cer iar tu vrei sa le atingi insa in spatele tau exista o mana de gheata care in scurt timp te va duce spre Mana Suprema, cea care a tiparit toata istoria Universului cu degetul de cerneala pe un suflet incaruntit de veacuri.
Cadere libera...
Resuscitare esuata...
Proces terminat...
miercuri, 6 octombrie 2010
Un oarecare om spre eternitate...
Asa am purtat-o eu pe brate pana la cabana in care stateam cu totii. Nu-i aratam compasiune si mila ci eram pur si simplu in culmea furiei. Cum sa te indepartezi de tabara? Cum sa te-ngroape viscolul in zapada? Cum sa nu mai poti striga?....... Toate aceste intrebari imi tunau in minte ca o melodie trista dar energica, iar aceste ganduri mi se revarsau pe buze intr-o ploaie de ocari si descarcari furioase.
Ea ma privea. Pur si simplu ma privea fara sa scoata un sunet, fara sa-si schimbe expresia, fara sa schiteze vreun gest. Numai ochii ei imi dadeau de stire ca este in viata. Numai ochii ei tristi si artistici cu flacara stinsa.
Intrand in cabana am predat-o medicilor ca sa o ingrijeasca iar eu m-am retras in camera mea.
Am inceput sa simt cum ma imbratiseaza o senzatie tainica de mister rece. Tremuram inainte de a-mi da seama iar somnul m-a rapit printre stropii de intuneric nocturn amestecat cu lumina obscura a unei lampi cu abajur chinezesc si sunetele unei balade rock pe care o interpretau cei de la Iron Maiden. Cand m-am trezit ma gaseam in Sahara. Era o caldura cumplita iar eu ma luptam cu o furtuna de nisip.... Pasii mei erau grei si de abia reuseam sa respir. Iata o oaza!!! Sau.... sa fie cumva un miraj al desertului? Oh, ce camile dragute... oare pot sa calaresc si eu una??? Am obosit foarte tare... Apa, Apa!!!!! APA!! Simt un gust placut de apa dulce.....
De ce am gheata pe frunte??? Nu cumva am ajuns dintr-o data la Polul Nord?Oh, ba da, iata Aurora Boreala!! Cat e de frumoasa........ ooooooh dar cat e de frig......... Ce???????? sunt deja in Statele Unite? New York??? Nuuuuuuu de fapt Florida. Un uragaaaaaaaaaaaaaaan!!!!!!!!!!!
Vartejul ma cuprinde. Imi e prea cald.... ba nu de fapt imi este foaaaaaaarte frig........ ce ironice sunt aceste doua senzatii surori.
Ma intreb oare ce mai face amica mea? Cea pe care am adus-o ieri inapoi la cabana? Oare ei nu ii este frig? Am sa merg sa o vizitez doar ca mai tarziu... Pe moment imi este somn... imi este prea somn ca sa ma mai pot misca.....
Asa ma cuprinde intunericul intr-o unda de mister catifelat si bland.... Asa ma transforma el in eternitate
sâmbătă, 18 septembrie 2010
O mica Erata
Exista in textul de mai jos cateva greseli de dactilografie pe care va rog respectuos sa le iertati.
De cealalta parte a vietii pe culoarea interzisa
Omuletul voia sa schimbe lumea cu toate ca el era acelasi de cand se stia. Nu cunostea carte si nici nu respecta reguli. Nu avea un cod de principii insa simtea ca exista ceva in departarea zarilor, in neantul marilor , in cel mai tainic viitor, ceva ce trebuia schimbat.
In fiecare zi colinda prin toate muzeele privind curios tablourile. Dupa inchidere el ramanea uitat pebanca vreunui parc. Parea ca sta acolo si nu-si da seama de zarva din jurul lui, de oamenii agitati, de masinile colorate care i se perindau prin fata. Statea acolo ca un unic obdervator lipsit de ocupatie si totusi orb la lumea care era intr-o perpetua miscare.
Intr-o zi insa incolti in el gandul de a ajunge dincolo de neanturile cele mai indepartate si de a intalni divinitatea. Avand acest scop in inima a continuat sa creeze cai imaginare pe care alerga zi si noapte in cauatrea adevarului absolut pana cand...........
La o ora tarzie,
Intr-o noapte pustie
In acel negru vis
Desprins din paradis.
A ajuns istovit
Intr-un loc parasit
Unde a-ncercat si a cautat........
Nici el nu stia ce si cum sa caute insa................
Un val de energii puternice de culori aprinse asemenea unor tornade au inceput sa-l invarta de colo pana colo. In timpul calatoriilor cosmice ale minti sale vedea imagini din trecut pe care si le amintea de undeva........ dintr-un cotlon al universului sau interior.
Vanturile incepeau sa se inteteasca.
In noaptea de foc se dezlantuia dansul sufletelor care-i aratau noi carari spre necunoscut, noi intersectii ale luminii cu intunericul.
Voci necunoscute insa parca desprinse dintr-un jurnal ii strigau numele si apoi.....
Bezna totala...
Doctorul D. Stevens analiza cu atentie monitoarele si dupa ce s-a asigurat ca starea pacientulue e buna a parasit sala zambind.
Johnny, omuletul in varsta de numai 5 ani se trezi intr-un simtitor iz de dezinfectant fara sa-si dea seama unde se afla......
Peste alti 20 de ani si-a amintit ca voia sa faca un lucru nepermis.... voia sa treaca pe rosu. Ceva trebuia schimbat. Rosu fusese culoarea lui preferata si ar fi vrut sa inventeze o lege care sa le dea voie pietonilor sa treaca de cealalta parte a strazii sau a vietii pe culoarea interzisa..............
In fiecare zi colinda prin toate muzeele privind curios tablourile. Dupa inchidere el ramanea uitat pebanca vreunui parc. Parea ca sta acolo si nu-si da seama de zarva din jurul lui, de oamenii agitati, de masinile colorate care i se perindau prin fata. Statea acolo ca un unic obdervator lipsit de ocupatie si totusi orb la lumea care era intr-o perpetua miscare.
Intr-o zi insa incolti in el gandul de a ajunge dincolo de neanturile cele mai indepartate si de a intalni divinitatea. Avand acest scop in inima a continuat sa creeze cai imaginare pe care alerga zi si noapte in cauatrea adevarului absolut pana cand...........
La o ora tarzie,
Intr-o noapte pustie
In acel negru vis
Desprins din paradis.
A ajuns istovit
Intr-un loc parasit
Unde a-ncercat si a cautat........
Nici el nu stia ce si cum sa caute insa................
Un val de energii puternice de culori aprinse asemenea unor tornade au inceput sa-l invarta de colo pana colo. In timpul calatoriilor cosmice ale minti sale vedea imagini din trecut pe care si le amintea de undeva........ dintr-un cotlon al universului sau interior.
Vanturile incepeau sa se inteteasca.
In noaptea de foc se dezlantuia dansul sufletelor care-i aratau noi carari spre necunoscut, noi intersectii ale luminii cu intunericul.
Voci necunoscute insa parca desprinse dintr-un jurnal ii strigau numele si apoi.....
Bezna totala...
Doctorul D. Stevens analiza cu atentie monitoarele si dupa ce s-a asigurat ca starea pacientulue e buna a parasit sala zambind.
Johnny, omuletul in varsta de numai 5 ani se trezi intr-un simtitor iz de dezinfectant fara sa-si dea seama unde se afla......
Peste alti 20 de ani si-a amintit ca voia sa faca un lucru nepermis.... voia sa treaca pe rosu. Ceva trebuia schimbat. Rosu fusese culoarea lui preferata si ar fi vrut sa inventeze o lege care sa le dea voie pietonilor sa treaca de cealalta parte a strazii sau a vietii pe culoarea interzisa..............
luni, 13 septembrie 2010
Radio Nowhere
Based on Bruce Springsteen's marvelous song intituled RADIO NOWHERE released in 2008.
I wanted to seak a road that would take me home. I always wanted to be heard and be connected to everyone through the dreamy radiowaves so I have decided to create a brand new radio station which is to be heard ANYWHERE from the secret land of NOWHERE.
I want everyone to scream with joy.
May the guitars sing!
May the drumms pound!
May everyone speak in their language!
May you wake up in the morning and hear ''HELLO! THIS IS RADIO NOWHERE'' all the time.
Listen to the vibration of the music while it twirls through all the bits of your body. Seak the power of the sound deep inside your dreams! Come to the magic of the moment and get to know yourself.
Travell through the wildest of your imaginary films, impruve your feelings for the rest of the world, don't get lost, don't get frightened! You're just going to be carried away by the tune so come with us because RADIO NOWHERE IS EVERYWHERE!
I wanted to seak a road that would take me home. I always wanted to be heard and be connected to everyone through the dreamy radiowaves so I have decided to create a brand new radio station which is to be heard ANYWHERE from the secret land of NOWHERE.
I want everyone to scream with joy.
May the guitars sing!
May the drumms pound!
May everyone speak in their language!
May you wake up in the morning and hear ''HELLO! THIS IS RADIO NOWHERE'' all the time.
Listen to the vibration of the music while it twirls through all the bits of your body. Seak the power of the sound deep inside your dreams! Come to the magic of the moment and get to know yourself.
Travell through the wildest of your imaginary films, impruve your feelings for the rest of the world, don't get lost, don't get frightened! You're just going to be carried away by the tune so come with us because RADIO NOWHERE IS EVERYWHERE!
marți, 7 septembrie 2010
Starting To Find Out The Truth
Oh my darling can't you see
That the world has torn you'ppart?
Oh my lovely child can't you
Try and play some of our art?
I don't care how smart you are
You will be a toy for me.
I'll laugh when you'll be falling down
And there'll be nothing left to see.
Thus you will shine in other's eyes
While I'll be playing with your mind.
Bringing ilusion to your life
Until you'll leave it all behind.
This is how a diplomatic corporatist will act my friends so please SAY NO TO THE SYSTEM AND AVOID THE LOVELY PEOPLE WHO SMILE IN YOUR FACE BUT ARE PREPAIRING TO BACKSTAB YOU JUST AS YOU LOOK AWAY!!!
That the world has torn you'ppart?
Oh my lovely child can't you
Try and play some of our art?
I don't care how smart you are
You will be a toy for me.
I'll laugh when you'll be falling down
And there'll be nothing left to see.
Thus you will shine in other's eyes
While I'll be playing with your mind.
Bringing ilusion to your life
Until you'll leave it all behind.
This is how a diplomatic corporatist will act my friends so please SAY NO TO THE SYSTEM AND AVOID THE LOVELY PEOPLE WHO SMILE IN YOUR FACE BUT ARE PREPAIRING TO BACKSTAB YOU JUST AS YOU LOOK AWAY!!!
luni, 16 august 2010
Out Of Time
It's funny though
How much we know
But also sad
That we're not glad.
What does it feel
To have a thrill
To stop at once
And catch a glance?
These senseless words
Are all I've learned
From fear and love
From up above.
I cannot stay
I must just pray
To be in time
For all that's mine
And thus I run
Through love and calm
Through joy and wealth
Through life itself.
I must not rest
I cannot taste
Anthing that's mine
'Cause I'm out of time.
It's very sad
I can't be glad
Joy I can't find
For I have no time.
And so it ends
Along with my dais
I was on the run
But I had time.
How much we know
But also sad
That we're not glad.
What does it feel
To have a thrill
To stop at once
And catch a glance?
These senseless words
Are all I've learned
From fear and love
From up above.
I cannot stay
I must just pray
To be in time
For all that's mine
And thus I run
Through love and calm
Through joy and wealth
Through life itself.
I must not rest
I cannot taste
Anthing that's mine
'Cause I'm out of time.
It's very sad
I can't be glad
Joy I can't find
For I have no time.
And so it ends
Along with my dais
I was on the run
But I had time.
duminică, 1 august 2010
Lost letter
As Leyla was walking alone on the streets of her town she saw a peace of paper on the ground. Her hands started to shake with emotion as she took it in her hands. There were words on it. It was a letter. She withdrew herself in a dark corner and read the following lines:
Dear Osrik,
I have been descussing matters with Ragnar yesterday after having had lunch with the head of our company Mr. Everard. I'm seriously thinking about an evil plan which will uncover most of the world's misteries. The main point is that we have to kill Joel and steel his diamonds. Thus we will reach the gates of Menromelle without getting hurt or...worse. My plan is to fead our man some cyanide after dinner (don't worry about the poison- a lovely lad will purchase it for me tomorrow morning). After killing our man we can take the diamonds away (oh, just so that you know the pollice are by my side).
Well, after we have reached Menromelle we have to set it on fire just so that we can build it again and rule it. We'll bring our people in order to make them work for us and help a new florishing empire to reveal itself beyond the limits of human ration.
Well, that's all for now. I can't write any more because I'm running out of ink.
Anyway........ hope to see you soon.
Yours most faithful man of honor,
Sigurd.
Leyla's heart jumped. She threw the paper and flet the place as soon as she could. She was sure of one thing: this letter will never get to Osrik no matter who that man might be. But she had no idea of what was to come.....................................
Dear Osrik,
I have been descussing matters with Ragnar yesterday after having had lunch with the head of our company Mr. Everard. I'm seriously thinking about an evil plan which will uncover most of the world's misteries. The main point is that we have to kill Joel and steel his diamonds. Thus we will reach the gates of Menromelle without getting hurt or...worse. My plan is to fead our man some cyanide after dinner (don't worry about the poison- a lovely lad will purchase it for me tomorrow morning). After killing our man we can take the diamonds away (oh, just so that you know the pollice are by my side).
Well, after we have reached Menromelle we have to set it on fire just so that we can build it again and rule it. We'll bring our people in order to make them work for us and help a new florishing empire to reveal itself beyond the limits of human ration.
Well, that's all for now. I can't write any more because I'm running out of ink.
Anyway........ hope to see you soon.
Yours most faithful man of honor,
Sigurd.
Leyla's heart jumped. She threw the paper and flet the place as soon as she could. She was sure of one thing: this letter will never get to Osrik no matter who that man might be. But she had no idea of what was to come.....................................
miercuri, 28 iulie 2010
New Horrisons
Oh, brother how can I stop thinking of you? How can I move on when life's cruelty has set it's will upon you? What can I do better than sit here in front of you and whach you cry through these long and painful nights of hearteache and lonelyness? Are you willing to forget all sadnes that's inside you? Are you willing to retourn to the one that you were before? Do you think that you can be the one you used to be? Oh, brother! How many questions without an answer do I have to ask you? How many overwhealming thoughts do I have to endure over here in my mind while you are asking yourself just the same thing? Oh, brother how helpless can we be? Why is life so complicated?.......
That is what I used to ask my brother at sunset when the red color of the sky would fill my heart with the fire of ambition burning for the unknown.
He used to smile at me with his sad but kind face. He never gave up although his heavy eyes spilled silvery tears on the floor sometimes spreading consearn and broken dreams inside my interior heaven.
He taold me that somewhere over the new horrison there'll be a place where all of us can live in peace, where bad things cannot touch us, where kings and queens of the light would spread their wings towards us. I always used to believe him. His words were like a blessing to me so I keep dreaming about the new horrison.
Oh, brother, I miss thy words, but having you here with me deep inside my soul makes me know that my horrisons are not that far! You are the pathaway to joy and happyness brother so I shall listen to thy words and never give up! I thank the for having shown me the road towards THE NEW HORRISONS!
duminică, 25 iulie 2010
Lightning
vineri, 9 iulie 2010
Povestea Lui Ervyn
Ervyn nu era prea mare de statura desi voia sa para. Se considera un munte desi era numai o pietricica. Nu stia cum a reusit sa ajunga pe plaja spaniola in acea zi insorita insa singurul lucru pe care si-l amintea era faptul ca in copilaria lui statea si contempla eterul de pe o stanca ascutita. Rammy, era singura lui prietena. Era un fel de papagal cu picioare de gaina si cioc de prepelita. Ochii ei erau ca doua mici safire ce ascundeau un licar ciudat. Era singura care ramase in viata din neamul ei. Fugise pentru supravietuire atunci cand toti ceilalti fusesera in pericol. Asa era legea firii. Asa faceau toate pasarile. Singurul lucru care i-a ramas de la ai ei era o amintire frumoasa a timpului petrecut cu ei in Tara Focului Alb, un loc indepartat al legendelor.
-Am sa te duc o data acolo, Ervyn. Asta ii spunea in fiecare seara dupa ce ii aducea in dar un tril din acel loc misterios impreuna cu o legenda invelita in racoarea dulce a noptii.
Asa se face ca intr-o zi Ervyn se trezi purtat de Rammy in cioc . Se uita speriat in toate partile.
-Nu te teme, am sa te duc unde ti-am promis. Mergem in tara mea.
Ervyn privea vazduhul cu speranta si admiratie insa dintr-o data cazu.
De aceea era el acum pe plaja spaniola. La inceput nu-si aducea aminte insa acum stia. Da. Rammy l-a scapat si a nimerit acolo desigur.
Dupa ce si-a venit putin in fire a inceput sa priveasca in jur. Un copil il ridica in mana.
-Ia te uita!........
-Hei, da-mi drumul!
-De ce?
-Nu te cunosc.
-Bine....... eu sunt Rodolpho.
-SI ce vrei?
-Sa ma joc cu tine.
-Nu, nu te las.
Si Ervyn sari imediat din mana lui Rodolpho. La scurt timp il lua in mana o fetita.
-Hei, vrei sa ne jucam? Eu sunt Juana tu cine esti?
-Lasa-ma-n pace!
Ervyn sari in goana.
Se lasa seara. Ervyn plutea pe malul apei pe o frunza. Se simtea pierdut si ii era dor de Rammy. Ca si cum i-ar fi citit gandurile Rammy aparu din neant, o pata de cerneala neagra pe albastrul penetrant al serii aceleia.
-Rammy, Rammy!
-Ervyn, de ce nu ai vrut sa te joci cu Rodolpho si Juana? Ai fi fost pe maini bune. Plaja spaniola face parte din tara mea. Si ei ar fi putut sa-ti spuna legende ca si mine.
-Nu-i cunosteam.
-Dar ar fi trebuit sa le vorbesti frumos totusi. Ei sunt spiridusii pamanturilor iar in aceasta seara se vor aduna cu totii pentru o adunare.
Nici bine nu termina Rammy de vorbit caci din toate partile izbucnira ploi de diamante. Zane si pitici aparura din toate partile raspandind o lumina diafana in jurul lor. Vrajitori batrani si intelepti, cu baghete si ceaune de potiuni fermecate aprindeau focul iar spiridusii se jucau in liniste si armonie.
-Uite-l si pe Ervyn spuse Juana. Sa pleci! Nu esti de-al nostru!
-Sa nu ne dusmanim interveni Rammy. Ierta-ti-l , va rog.
-Nu! zisera cu totii in cor.
-Nu e bine ceea ce faceti. striga un vrajitor intelept.
-Liniste! striga o zana. Noi ii uram pe cei ce ne gonesc.
-Dar el se poate indrepta. protesta Rammy
-Da, imi pare rau ingana Ervyn.
-Minti! strigara toti spiridusii in cor si se napustira asupra lui.
Apoi incepu o incaierare generala. Cu totii incepura sa se loveasca nebuneste. Intre timp Ervyn se strecura si reusi sa scape.
Pleca departe spre alte zari si ajunse din nou in tinutul stancilor dupa ani intregi de calatorii prin lume.
Ervyn nu era prea inalt. Era chiar mic de statura. Insa se bucura de asta. Scapase datorita staturii sale si nu mai voia sa se considere un munte.
-Am sa te duc o data acolo, Ervyn. Asta ii spunea in fiecare seara dupa ce ii aducea in dar un tril din acel loc misterios impreuna cu o legenda invelita in racoarea dulce a noptii.
Asa se face ca intr-o zi Ervyn se trezi purtat de Rammy in cioc . Se uita speriat in toate partile.
-Nu te teme, am sa te duc unde ti-am promis. Mergem in tara mea.
Ervyn privea vazduhul cu speranta si admiratie insa dintr-o data cazu.
De aceea era el acum pe plaja spaniola. La inceput nu-si aducea aminte insa acum stia. Da. Rammy l-a scapat si a nimerit acolo desigur.
Dupa ce si-a venit putin in fire a inceput sa priveasca in jur. Un copil il ridica in mana.
-Ia te uita!........
-Hei, da-mi drumul!
-De ce?
-Nu te cunosc.
-Bine....... eu sunt Rodolpho.
-SI ce vrei?
-Sa ma joc cu tine.
-Nu, nu te las.
Si Ervyn sari imediat din mana lui Rodolpho. La scurt timp il lua in mana o fetita.
-Hei, vrei sa ne jucam? Eu sunt Juana tu cine esti?
-Lasa-ma-n pace!
Ervyn sari in goana.
Se lasa seara. Ervyn plutea pe malul apei pe o frunza. Se simtea pierdut si ii era dor de Rammy. Ca si cum i-ar fi citit gandurile Rammy aparu din neant, o pata de cerneala neagra pe albastrul penetrant al serii aceleia.
-Rammy, Rammy!
-Ervyn, de ce nu ai vrut sa te joci cu Rodolpho si Juana? Ai fi fost pe maini bune. Plaja spaniola face parte din tara mea. Si ei ar fi putut sa-ti spuna legende ca si mine.
-Nu-i cunosteam.
-Dar ar fi trebuit sa le vorbesti frumos totusi. Ei sunt spiridusii pamanturilor iar in aceasta seara se vor aduna cu totii pentru o adunare.
Nici bine nu termina Rammy de vorbit caci din toate partile izbucnira ploi de diamante. Zane si pitici aparura din toate partile raspandind o lumina diafana in jurul lor. Vrajitori batrani si intelepti, cu baghete si ceaune de potiuni fermecate aprindeau focul iar spiridusii se jucau in liniste si armonie.
-Uite-l si pe Ervyn spuse Juana. Sa pleci! Nu esti de-al nostru!
-Sa nu ne dusmanim interveni Rammy. Ierta-ti-l , va rog.
-Nu! zisera cu totii in cor.
-Nu e bine ceea ce faceti. striga un vrajitor intelept.
-Liniste! striga o zana. Noi ii uram pe cei ce ne gonesc.
-Dar el se poate indrepta. protesta Rammy
-Da, imi pare rau ingana Ervyn.
-Minti! strigara toti spiridusii in cor si se napustira asupra lui.
Apoi incepu o incaierare generala. Cu totii incepura sa se loveasca nebuneste. Intre timp Ervyn se strecura si reusi sa scape.
Pleca departe spre alte zari si ajunse din nou in tinutul stancilor dupa ani intregi de calatorii prin lume.
Ervyn nu era prea inalt. Era chiar mic de statura. Insa se bucura de asta. Scapase datorita staturii sale si nu mai voia sa se considere un munte.
luni, 5 iulie 2010
Un mic omagiu celor care imi umplu viata de lumina
Iata-ma scriind din nou, de data aceasta in numele celor care imi ofera cate un zambet in fiecare zi , o emotie inainte de culcare in toate noptile de vis adolescentin, un tremur in inima atunci cand ii ascult la orice ora si in orice situatie. Acestia sunt Manowar-Regii Muzicii Metal.
Ce pot eu sa spun despre Maiden? O trupa atat de mare , de glorioasa si de stralucitoare.... ei au fost printre primii care mi-au atras sufletul spre muzica adevarata. Ii ador si le pastrez un loc special in inima mea. Ei sunt Iron Maiden- Revolutionarii Muzicii Metal
Ei canta aici pe blogger , ei canta in inima mea, ei sunt unii din cei mai buni artisti contemporani. GammaRay- Pasionatii Muzicii Metal
Iata-i si pe primii mei metalisti- cei care mi-au aratat ce inseamna sa asculti vibratiile unei chitare, sa iubesti sunetul dulce al bateriei si sa fii un adevarat Mother F"""er hihihi. Metallica- Unicii Metalului
Ar fi o crima sa te consideri metalist si sa nu-ti placa Iron Savior- Disciplinatorii Muzicii Metal
Dintre toti, acestia au fost speciali pentru mine in felul lor. Judas Priest- Propovaduitorii Muzicii Metal
Iar aceasta sunt eu: Adoratoarea Muzicii Metal
dreamer.starlight@yahoo.com adresa mea- numai pentru voi-Iubitorii De Metal.
p
Ce pot eu sa spun despre Maiden? O trupa atat de mare , de glorioasa si de stralucitoare.... ei au fost printre primii care mi-au atras sufletul spre muzica adevarata. Ii ador si le pastrez un loc special in inima mea. Ei sunt Iron Maiden- Revolutionarii Muzicii Metal
Ei canta aici pe blogger , ei canta in inima mea, ei sunt unii din cei mai buni artisti contemporani. GammaRay- Pasionatii Muzicii Metal
Iata-i si pe primii mei metalisti- cei care mi-au aratat ce inseamna sa asculti vibratiile unei chitare, sa iubesti sunetul dulce al bateriei si sa fii un adevarat Mother F"""er hihihi. Metallica- Unicii Metalului
Ar fi o crima sa te consideri metalist si sa nu-ti placa Iron Savior- Disciplinatorii Muzicii Metal
Dintre toti, acestia au fost speciali pentru mine in felul lor. Judas Priest- Propovaduitorii Muzicii Metal
Iar aceasta sunt eu: Adoratoarea Muzicii Metal
dreamer.starlight@yahoo.com adresa mea- numai pentru voi-Iubitorii De Metal.
p
miercuri, 30 iunie 2010
Erata
Plioape=pleoape insa am tastat i in loc de e
aier=aer am pus un i in plus
scuzati va rog greselile de scriere daca mai gasiti
aier=aer am pus un i in plus
scuzati va rog greselile de scriere daca mai gasiti
Parca si eu ascultam........ Live
''Nu ma parasi, melodie minunata!'' Strig din rasputeri insa fara succes.
Bezna totala.
Apoi ochii mi se deschid. Sunt pe o banca in parc. Un domn mai in varsta si o fata draguta se afla langa mine.
-O sa-ti fie mult mai bine daca bei ceva apa si daca nu te mai imbraci in culori inchise pe caldura asta. Spune domnul hotarat in timp ce fata imi ofera apa.
-Poftim? Ma scuzati dar...... ce s-a intamplat.
-Ai lesinat. Spune fata cu seninatate. Dar nu-i nimic o sa-ti treaca. Scuza-ma imi suna telefonul.
Fata se indeparteaza.
Eu ii multumesc domnului pentru ajutor, ii fac fetei un semn de prietenie si ma indepartez. Ma simt deja mult mai bine.
-Cand fetei i-a sunat telefonul mi se parea ca recunosc melodia. Am mai auzit-o undeva. E un cantec inaltator, sentimental plin de tristete, profunzime si expresivitate.
Nu cumva cunosteam acea piesa?
Ba da!
Era Live-Lightning Crashes.
O vad pe fata cazand. Caldura a doborat-o si pe ea. Nu ma aflu prea departe asadar pot sa fug sa o ajut. Ii ofer restul de apa care-mi ramasese. Il accepta si-mi multumeste. Plec din nou.
Nu cumva a lesinat si ea ascultand aceeasi melodie care mi-a vibrat si mie in suflet inainte de a lesina?
Ba da.......... parca asa a fost.......
Parca si eu ascultam Live.............
luni, 21 iunie 2010
Sabia si Ingerul (sau intre tradare si prietenie)
Statea acolo si canta la.......... canta la Ukulele.
Eu ii spuneam chitara si asta il supara foarte tare. Avea o tinuta de adevarat artist atunci cand canta la Ukulele si totusi mie nu-mi pasa de numele instrumentului ci de felul in care o persoana reusea sa cante cu el in brate.
Am intrat in camera instrumentistinor ca si cum m-as fi cufundat intr-un abis adanc al artei cantate. Fara sa stiu de ce m-au cuprins fiorii atunci cand am vazut o intreaga formatie sincronizandu-se atat e bine. Mainile lor stapaneau cu blandete dar totusi cu fermitate corzile magice ale instrumentelor ce pareau aduse din rai.
-Salutare! am spus eu simtindu-ma timida probabil pentru prima oara in viata mea. Emotia artei ma cuprinsese atat de tare incat am inceput sa tremur.
-Buna!
........
A fost singurul salut pe care l-am primit. Era amicul meu din copilarie. Era singurul care canta la Ukulele.
-Heeeeeeeey!! Buna Tarres! l-am strigat dupa porecla lui pe care eu i-o dadusem din copilarie dupa un serial pe care-l urmaream cu placere.
-Ce? Ne cunoastem?
-Sigur ca da am zis eu stanjenita- sunt Zenyko......
-Cine?
-Zenyko.........eram prietena ta cea mai buna.
-Regret dar nu te cunosc.
La un moment dat o domnisoara si un baiat se reped asupra mea
-Pleaca de aici , avem de repetat si totusi nu inteleg cum ti-ai permis sa intri din moment ce se canta.
Mi-am cerut scuze si am iesit dezamagita.
-Hey, Zenyko, ce-ai patit? Era prietena mea Mello. Ooooooooh, sarmana Mello... eu am ignorat-o total in ultimul timp si imi dau acum seama cat de mult suferea.
-Mello, Mello! Iarta-ma! Promit ca de acum inainte nu voi mai trada prietenia noastra pentru nimic in lume.
Ne-am imbratisat si am pornit inainte spre infinit povestindu-ne una alteia intamplarile petrecute in tot timpul in care nu am mai pastrat legatura.
Inainte de a ne desparti i-am spus lui Mello:
-Azi am pierdut un prieten insa am castigat un altul care imi este foarte drag. De aceea eu nu voi repeta greselile altora si voi tine la prietenii ca la lumina sufletului caci nu e nimic mai dureros ca dezamagirea unui prieten insa nimic nu te bucura mai mult ca regasirea altuia...........
Eu ii spuneam chitara si asta il supara foarte tare. Avea o tinuta de adevarat artist atunci cand canta la Ukulele si totusi mie nu-mi pasa de numele instrumentului ci de felul in care o persoana reusea sa cante cu el in brate.
Am intrat in camera instrumentistinor ca si cum m-as fi cufundat intr-un abis adanc al artei cantate. Fara sa stiu de ce m-au cuprins fiorii atunci cand am vazut o intreaga formatie sincronizandu-se atat e bine. Mainile lor stapaneau cu blandete dar totusi cu fermitate corzile magice ale instrumentelor ce pareau aduse din rai.
-Salutare! am spus eu simtindu-ma timida probabil pentru prima oara in viata mea. Emotia artei ma cuprinsese atat de tare incat am inceput sa tremur.
-Buna!
........
A fost singurul salut pe care l-am primit. Era amicul meu din copilarie. Era singurul care canta la Ukulele.
-Heeeeeeeey!! Buna Tarres! l-am strigat dupa porecla lui pe care eu i-o dadusem din copilarie dupa un serial pe care-l urmaream cu placere.
-Ce? Ne cunoastem?
-Sigur ca da am zis eu stanjenita- sunt Zenyko......
-Cine?
-Zenyko.........eram prietena ta cea mai buna.
-Regret dar nu te cunosc.
La un moment dat o domnisoara si un baiat se reped asupra mea
-Pleaca de aici , avem de repetat si totusi nu inteleg cum ti-ai permis sa intri din moment ce se canta.
Mi-am cerut scuze si am iesit dezamagita.
-Hey, Zenyko, ce-ai patit? Era prietena mea Mello. Ooooooooh, sarmana Mello... eu am ignorat-o total in ultimul timp si imi dau acum seama cat de mult suferea.
-Mello, Mello! Iarta-ma! Promit ca de acum inainte nu voi mai trada prietenia noastra pentru nimic in lume.
Ne-am imbratisat si am pornit inainte spre infinit povestindu-ne una alteia intamplarile petrecute in tot timpul in care nu am mai pastrat legatura.
Inainte de a ne desparti i-am spus lui Mello:
-Azi am pierdut un prieten insa am castigat un altul care imi este foarte drag. De aceea eu nu voi repeta greselile altora si voi tine la prietenii ca la lumina sufletului caci nu e nimic mai dureros ca dezamagirea unui prieten insa nimic nu te bucura mai mult ca regasirea altuia...........
luni, 14 iunie 2010
Urmarile Sfarsitului
A lovit cu precizie.
A lovit pe nepregatite.
A tunat.
A fulgerat.
Probabil ca marea a varsat lacrimi din norii sai asezati strategic pe gropile abisale. E posibil ca vietuitoarele din adancul soarelui sa fi iesit pentru prima oara la iveala si fara ca noi sa stim sa-si fi scris amintirile cu cerneala de uitare pe Pamantul cel intelept si incaruntit de veacuri.
Probabil ca ..........
-Ssssssssssst......... nu mai filosofa acum, iar te vor lua drept nesocotita. Jade veni si-mi spuse asta cu o voce tremuranda. Fetita oachesa ma privea speriata.
-Lasa, Jade. Nu conteaza ce spun altii atata timp cat tu stii sa gandesti. Am apucat-o de mana si am aruncat-o in rau.
A inceput sa inoate si s-a salvat. Dar se afla pe celalalt mal. O strigam dar nu ma putea auzi.
A venit apoi sora lui Jade:
-Unde mi-e surioara?
-Pe alte meleaguri.
Ce i-ai facut?
-Eu? Nimic.
-Atunci ce cauta ea pe celalalt mal?
-A inotat intr-acolo.
-.........
-Asa a vrut ea. Ii e mai bine. Acolo sunt ingeri si or sa-i cante la harpa ca s-o inveseleasca.
Inlacrimata, sora Jadei imi trase o palma.
Ce sa fac eu daca ea a vrut sa inoate?......... Eu am invatat-o mereu sa se fereasca de apa..........sau....... i-am spus poate sa se fereasca de inevitabil pe cat poate, dar n-a supravietuit..........
A lovit pe nepregatite.
A tunat.
A fulgerat.
Probabil ca marea a varsat lacrimi din norii sai asezati strategic pe gropile abisale. E posibil ca vietuitoarele din adancul soarelui sa fi iesit pentru prima oara la iveala si fara ca noi sa stim sa-si fi scris amintirile cu cerneala de uitare pe Pamantul cel intelept si incaruntit de veacuri.
Probabil ca ..........
-Ssssssssssst......... nu mai filosofa acum, iar te vor lua drept nesocotita. Jade veni si-mi spuse asta cu o voce tremuranda. Fetita oachesa ma privea speriata.
-Lasa, Jade. Nu conteaza ce spun altii atata timp cat tu stii sa gandesti. Am apucat-o de mana si am aruncat-o in rau.
A inceput sa inoate si s-a salvat. Dar se afla pe celalalt mal. O strigam dar nu ma putea auzi.
A venit apoi sora lui Jade:
-Unde mi-e surioara?
-Pe alte meleaguri.
Ce i-ai facut?
-Eu? Nimic.
-Atunci ce cauta ea pe celalalt mal?
-A inotat intr-acolo.
-.........
-Asa a vrut ea. Ii e mai bine. Acolo sunt ingeri si or sa-i cante la harpa ca s-o inveseleasca.
Inlacrimata, sora Jadei imi trase o palma.
Ce sa fac eu daca ea a vrut sa inoate?......... Eu am invatat-o mereu sa se fereasca de apa..........sau....... i-am spus poate sa se fereasca de inevitabil pe cat poate, dar n-a supravietuit..........
miercuri, 9 iunie 2010
Confesiunile Unui Spirit
Sa fi vorbit si eu candva,
Candva de mult in viata mea
Caci eu acum nu-mi amintesc
O vorba spusa-n vreun context.
O taina sa fi-avut si eu
Un gand secret numai al meu
In noaptea neagra un fior
O pasare ce trece-n zbor
Tin minte-o data c-am visat
Ceva frumos si fermecat
Insa mi-e greu sa-mi vin in firi
Sa readuc vechi amintiri.
O inima stiu c-am avut
O inima ce a batut
Speranta ea mereu mi-a dat
Dar de la mine a plecat.
Si iata: veacuri au trecut,
Cu soare, ploi si-amar prea mult
Dar eu acelasi am ramas
Un calator far-de popas.
Eu nu stiu ce-am fost pan-acum
Nici unde merge al meu drum
Nu stiu ceea ce am sa fiu
Dar cine sunt eu bine stiu.
Trecutu-i doar o amintire
Iar viitorul o sclipire
Eu rogu-te doar: NU UITA
CE FACI ACUM CU VIATA TA!
Candva de mult in viata mea
Caci eu acum nu-mi amintesc
O vorba spusa-n vreun context.
O taina sa fi-avut si eu
Un gand secret numai al meu
In noaptea neagra un fior
O pasare ce trece-n zbor
Tin minte-o data c-am visat
Ceva frumos si fermecat
Insa mi-e greu sa-mi vin in firi
Sa readuc vechi amintiri.
O inima stiu c-am avut
O inima ce a batut
Speranta ea mereu mi-a dat
Dar de la mine a plecat.
Si iata: veacuri au trecut,
Cu soare, ploi si-amar prea mult
Dar eu acelasi am ramas
Un calator far-de popas.
Eu nu stiu ce-am fost pan-acum
Nici unde merge al meu drum
Nu stiu ceea ce am sa fiu
Dar cine sunt eu bine stiu.
Trecutu-i doar o amintire
Iar viitorul o sclipire
Eu rogu-te doar: NU UITA
CE FACI ACUM CU VIATA TA!
luni, 7 iunie 2010
Lightning Crashes by Live
(a song which melts your heart)
Lightning crashes a new mother cries
Her placenta falls to the floor
The angel opens her eyes
The confusion sets in
Before the doctor can even close the door
Lightning crashes an old mother dies
Her intentions fall to the floor
The angel closes her eyes
The confusion that was hers
Belongs now to the baby down the hall
1-Oh now feel it, comin' back again
Like a rollin', thunder chasing the wind
Forces pullin' from
The center of the earth again
I can feel it.
Lightning crashes a new mother cries
This moment she's been waiting for
The angel opens her eyes
Pale blue colored iris
Presents the circle
And puts the glory out to hide, hide
Lightning crashes a new mother cries
Her placenta falls to the floor
The angel opens her eyes
The confusion sets in
Before the doctor can even close the door
Lightning crashes an old mother dies
Her intentions fall to the floor
The angel closes her eyes
The confusion that was hers
Belongs now to the baby down the hall
1-Oh now feel it, comin' back again
Like a rollin', thunder chasing the wind
Forces pullin' from
The center of the earth again
I can feel it.
Lightning crashes a new mother cries
This moment she's been waiting for
The angel opens her eyes
Pale blue colored iris
Presents the circle
And puts the glory out to hide, hide
sâmbătă, 5 iunie 2010
Lista De Cumparaturi
- O legatura de prietenie
- Un kilogram de bunavointa
-O unda de mister
-O umbra de fiori ascunsi
-O suta de minuni sperate
-Sapte vrajitorii in noapte
-Doua margaritare pentru doi ochi de safir
-Un litru de lotiune magica din plante gratioase
-Un inalbitor pentru pete de tristete
-O solutie de curatat teama
-O paine pentru hrana cea de toate zilele
-O carte pentru o calatorie galactica
-Un bilet la spectacolul vietii
-Un album foto pentru amintiri
-Culori pentru fiecare zi
-Ciocolata pentru a indulci supararea
-Un ceai de relaxare
-Ceva medicamente de la plafar pentru bunica cea blanda si inteleapta
-Un sintetizator pentru tatal cel muncitor
-O tigaie pentru mama cea harnica
-O masinuta pentru fratiorul cel jucaus
-O papusica pentru surioara cea mica si draguta
-Un zambet pentru prietena mea cea mai buna
-O floare pentru matusa care vine in vizita
-Caiete pentru notitele de la scoala vietii
-Un CD cu Dire Straits pentru cel mai bun amic
-Un calendar pentru a nu pierde notiunea timpului
-Un lantisor pentru amica mea fotomodel care va trebui sa straluceasca in seara asta
-Un bilet la concertul lui Bruce Springsteen pentru mine
si..................
-Acest blog numai pentru tine, dragul meu cititor.
Sper ca nu am uitat ceva fiindca in general visatorii mai uita insa stiu ca voi merge acasa cu o multime de lucruri. Nu-mi dai si tu o parte din sufletul tau ca s-o duc lumii intregi in dar?.............
- Un kilogram de bunavointa
-O unda de mister
-O umbra de fiori ascunsi
-O suta de minuni sperate
-Sapte vrajitorii in noapte
-Doua margaritare pentru doi ochi de safir
-Un litru de lotiune magica din plante gratioase
-Un inalbitor pentru pete de tristete
-O solutie de curatat teama
-O paine pentru hrana cea de toate zilele
-O carte pentru o calatorie galactica
-Un bilet la spectacolul vietii
-Un album foto pentru amintiri
-Culori pentru fiecare zi
-Ciocolata pentru a indulci supararea
-Un ceai de relaxare
-Ceva medicamente de la plafar pentru bunica cea blanda si inteleapta
-Un sintetizator pentru tatal cel muncitor
-O tigaie pentru mama cea harnica
-O masinuta pentru fratiorul cel jucaus
-O papusica pentru surioara cea mica si draguta
-Un zambet pentru prietena mea cea mai buna
-O floare pentru matusa care vine in vizita
-Caiete pentru notitele de la scoala vietii
-Un CD cu Dire Straits pentru cel mai bun amic
-Un calendar pentru a nu pierde notiunea timpului
-Un lantisor pentru amica mea fotomodel care va trebui sa straluceasca in seara asta
-Un bilet la concertul lui Bruce Springsteen pentru mine
si..................
-Acest blog numai pentru tine, dragul meu cititor.
Sper ca nu am uitat ceva fiindca in general visatorii mai uita insa stiu ca voi merge acasa cu o multime de lucruri. Nu-mi dai si tu o parte din sufletul tau ca s-o duc lumii intregi in dar?.............
marți, 1 iunie 2010
Visul unui copilas (intamplare jucausa )
Stateam culcat pe cer si priveam lumea de jos in sus. Era haios sa-mi vad universul intors pe toate partile, sa-mi vad constelatiile ratacindu-se in stanga si-n dreapta, cautandu-si locul pe care nu-l mai gaseau.....hihihi! Toate astea erau din vina mea caci eu voiam ca lumea sa fie schimbata asa ca am vorbit cu o zana care m-a ajutat. A rostit cateva cuvinte, toate s-au inversat iar ea a disparut. A plecat departe. M-a lasat singur. Insa nu-i nicio problema. Mie chiar imi place sa ma distrez in haos. Asa ma vezi acum stand si razand. Rad de tine . N-ai ametit inca? Esti cu capul in jos nu-i asa? Hahaha! Priveste masinile si avioanele. De acum rolul lor s-a schimbat. Masinile vor zbura pe cer iar avioanele vor merge pe pamant. Hmmmmmmm asta inseamna mai multe blocaje in trafic nu? Da...... pentru ca avioanele sunt mult mai mari ca masinile si fiindca totul e intors pe dos va trebui sa traversam strada stelara pe rosu fiindca verdele e interzis.
Rachetele nu vor calatori departe. Nu nu.... doar pana-n Centrul Pamantului. Universul lor va fi limitat de acum inainte . Hihiiiiiiii nu-i amuzant?
De fapt................ nu e...............
Copilasul se trezeste:
Iata-ma inapoi . Totul e normal. A fost doar un vis. Visul era hazliu la inceput dar a devenit un cosmar........
Relatarea se incheie cu brusca maturizare a copilasului:
MAI BINE NU INCERC SA SCHIMB LUMEA CHIAR SI DACA APARENT ASTA PARE A FI SALVAREA MEA. CEL MAI BUN LUCRU ESTE SA IAU VIATA CA ATARE SI SA MA LAS PURTAT DE ARIPILE DESTINULUI (still riding on the WINGS OF DESTINY)........
Rachetele nu vor calatori departe. Nu nu.... doar pana-n Centrul Pamantului. Universul lor va fi limitat de acum inainte . Hihiiiiiiii nu-i amuzant?
De fapt................ nu e...............
Copilasul se trezeste:
Iata-ma inapoi . Totul e normal. A fost doar un vis. Visul era hazliu la inceput dar a devenit un cosmar........
Relatarea se incheie cu brusca maturizare a copilasului:
MAI BINE NU INCERC SA SCHIMB LUMEA CHIAR SI DACA APARENT ASTA PARE A FI SALVAREA MEA. CEL MAI BUN LUCRU ESTE SA IAU VIATA CA ATARE SI SA MA LAS PURTAT DE ARIPILE DESTINULUI (still riding on the WINGS OF DESTINY)........
joi, 27 mai 2010
IMPERRATOR SI WALKYRIA Sau daca romanii s-ar fi luptat cu vikingii.......
PARTEA 1- MONOLOGUL LUI IMPERRATOR:
Amarnica ti-e lupta
Si franta-ti este spada
Caci noua astazi iata
Ne esti o buna prada.
Nu te uita in umbra
Sa vezi ceea ce-a fost
Caci asta pentru tine
Nu are niciun rost.
O mare natiune
Un cult prea inedit
In vesnica tacere
Chiar azi s-a ofilit.
De mila noastra piere
Si se ineaca-n mare
Un simbol cu-o pecete,
A nordicilor floare.
Noi cotropim o lume
Rapim si-nfrangem tot
Pe voi azi v-om rapune
Cu planset si potop.
PARTEA 2- MONOLOGUL WALKYRIEI:
Oh, Odin, tu marite
Sfant si nepretuit
Priveste catre mine
Sa-ti spun ce-am de grait.
Dusmanul este mare,
Crunt si razbunator
Dar tu esti bun si tare,
Oh, cheam-acum pe Thor.
Cu arma sa-i rapuna
Pe cei ce asupresc
Sa fie veselie
In regatul ceresc.
Ma ia acum la tine
In sabie si foc
Ofera-mi curaj mie
Arme si mult noroc.
PARTEA 3- LUPTA
Walkyria apare
Din negrul instelat
Priveste-n departare
Spre ceea ce-a uitat.
Cu ochii sai cei ageri
Scruteaza-nalte zari
Si-i vede pe romanii
Ce vin din departari.
Apare Imperrator
Cu totii s-au plecat
Si i se-nchina jalnic
Ca unui zeu curat.
Vikingii stau la panda
Invinsi, descurajati
Caci i-au invins
In lupta pe-ai lor frati.
''Nu-i drept , oh mare Odin!''
Walkyria suspina
Ea cheama zei pe nume
Si zboara in lumina.
Iar lupta da tarcoale
Si Odin ii zdrobeste
Cu un ciocan naprasnic
Thor nemilos loveste.
Loki lupta cu focul
Cu durul sau renume
Chemand chiar Ragnarok-ul
Romanilor anume.
Cand totul se termina
Toti zeii se opresc
Lui Odin se inchina
Spre Valhalla pornesc.
In Hel se duc romanii
Cei fara de victorii
Caci greu e dintr-o lupta
Sa iesi numai cu glorii....
Nota:
Odin- zeu suprem al Vikingilor
Walkyrie- creatura mitologica feminina- mesager al zeilor vikingi
Valhalla- raiul viking
Thor- zeul tunetului - cel care lovea in lupta folosind un ciocan fermecat
Loki- zeul focului
Hel- iadul viking
Ragnarok- echivalent viking pentru apocalipsa
Amarnica ti-e lupta
Si franta-ti este spada
Caci noua astazi iata
Ne esti o buna prada.
Nu te uita in umbra
Sa vezi ceea ce-a fost
Caci asta pentru tine
Nu are niciun rost.
O mare natiune
Un cult prea inedit
In vesnica tacere
Chiar azi s-a ofilit.
De mila noastra piere
Si se ineaca-n mare
Un simbol cu-o pecete,
A nordicilor floare.
Noi cotropim o lume
Rapim si-nfrangem tot
Pe voi azi v-om rapune
Cu planset si potop.
PARTEA 2- MONOLOGUL WALKYRIEI:
Oh, Odin, tu marite
Sfant si nepretuit
Priveste catre mine
Sa-ti spun ce-am de grait.
Dusmanul este mare,
Crunt si razbunator
Dar tu esti bun si tare,
Oh, cheam-acum pe Thor.
Cu arma sa-i rapuna
Pe cei ce asupresc
Sa fie veselie
In regatul ceresc.
Ma ia acum la tine
In sabie si foc
Ofera-mi curaj mie
Arme si mult noroc.
PARTEA 3- LUPTA
Walkyria apare
Din negrul instelat
Priveste-n departare
Spre ceea ce-a uitat.
Cu ochii sai cei ageri
Scruteaza-nalte zari
Si-i vede pe romanii
Ce vin din departari.
Apare Imperrator
Cu totii s-au plecat
Si i se-nchina jalnic
Ca unui zeu curat.
Vikingii stau la panda
Invinsi, descurajati
Caci i-au invins
In lupta pe-ai lor frati.
''Nu-i drept , oh mare Odin!''
Walkyria suspina
Ea cheama zei pe nume
Si zboara in lumina.
Iar lupta da tarcoale
Si Odin ii zdrobeste
Cu un ciocan naprasnic
Thor nemilos loveste.
Loki lupta cu focul
Cu durul sau renume
Chemand chiar Ragnarok-ul
Romanilor anume.
Cand totul se termina
Toti zeii se opresc
Lui Odin se inchina
Spre Valhalla pornesc.
In Hel se duc romanii
Cei fara de victorii
Caci greu e dintr-o lupta
Sa iesi numai cu glorii....
Nota:
Odin- zeu suprem al Vikingilor
Walkyrie- creatura mitologica feminina- mesager al zeilor vikingi
Valhalla- raiul viking
Thor- zeul tunetului - cel care lovea in lupta folosind un ciocan fermecat
Loki- zeul focului
Hel- iadul viking
Ragnarok- echivalent viking pentru apocalipsa
sâmbătă, 15 mai 2010
Pentru tine, ....... PRIETENE!
-Ce pot sa-ti spun acum, prietene?....... vorbele noastre nu se pot rosti pe strada, in vazul lumii. Nici macar intre noi nu ni le putem spune desi ne cunoastem atat de bine. Ti-e frica? Frica sa spui lucrurilor pe nume? Frica sa dai frau liber mintii si sentimentelor tale? Dar imi esti totusi prieten....... nu?........
Afara e prea furtunos ca sa mai staruim pe o strada naruita de praful orasului si particulele de ADN ale fiecarui trecator. Hai mai bine undeva....... intr-un loc confortabil unde sa stam pe fotolii de piele cu un ceai in mana, un foc bland alaturi, dar fara carti bune. Fara ziare.Fara reviste, radio sau televizor. Iti dau drept ocupatie sa citesti paginile sufletului meu, iar eu le voi citi pe cele ale inimii tale. Asa vom sti exact daca suntem de calitate prin prisma unui alt editor de proza tragi-comica a editurii ''Viata''.........
Lectura placuta dragul meu, nu uita sa-mi spui daca merit sa fiu publicata , daca ar trebui sa-mi mai revizuiesc exprimarea, subiectul sau coperta, ori poate ca voi fi un Best-Seller nu?
Cine poate sti?...... Cine poate sti asta mai bine decat tine, dragul si adevaratul meu PRIETEN?......
Afara e prea furtunos ca sa mai staruim pe o strada naruita de praful orasului si particulele de ADN ale fiecarui trecator. Hai mai bine undeva....... intr-un loc confortabil unde sa stam pe fotolii de piele cu un ceai in mana, un foc bland alaturi, dar fara carti bune. Fara ziare.Fara reviste, radio sau televizor. Iti dau drept ocupatie sa citesti paginile sufletului meu, iar eu le voi citi pe cele ale inimii tale. Asa vom sti exact daca suntem de calitate prin prisma unui alt editor de proza tragi-comica a editurii ''Viata''.........
Lectura placuta dragul meu, nu uita sa-mi spui daca merit sa fiu publicata , daca ar trebui sa-mi mai revizuiesc exprimarea, subiectul sau coperta, ori poate ca voi fi un Best-Seller nu?
Cine poate sti?...... Cine poate sti asta mai bine decat tine, dragul si adevaratul meu PRIETEN?......
vineri, 14 mai 2010
Un Vals In Ritmul Ploii
Ploua...........
Ploua cu bunatate de sus . Ploua cu delicatete, iar picaturile cristaline ma ating. Ploua peste mine. Ploua peste noi toti. Ploua cu divinitate si suferinta. Ploua cu praf de bunavointa. Ploua cu viitor si trecut chiar acum, in prezentul gri al iubirii. Ingerul meu desertic si misterios va veni din nou sa-mi nauceasca mintea dar eu nu-i-o voi permite. Voi dansa Valsul cu alt inger. Poate cu unul diferit. Poate doar cu unul imaginar. Voi dansa in ploaie fiindca in noaptea asta nu-mi e somn. Voi dansa gratios, cu precizia unui matematician. Voi dansa Valsul ca si cum l-am stiut din totdeauna. Ploaia imi va tine loc de orchestra, iar eu voi dansa pe afara de mana cu fericirea probabil si cu speranta sau poate chiar cu un nou inger.
Ploua............
Nu mai conteneste........ fulgerele penetreaza vazduhul, taind bolta razant, iar tunetul il urmeaza grav, cu nuante artistice de melancolie dura. Nu. De fapt este tot fulgerul insa efectul sonor fiindca lumina se propaga mai repede decat sunetul.... asta nu cumva era lectia la fizica? Poate....... Nu mai tin minte...... eu ma gandesc doar la Valsul meu pe care am inceput sa-l dansez. Am inceput prinzandu-ma de mana cu sufletul meu. N-a venit niciun inger. Nu mai trebuie sa vina. Mi-e bine asa. Ma misc cu gratie de lebada signus, alunecand pe strazile umede ale orasului asemenea unui vector al placerii si precizitatii.
Nu mai ploua.
Eu plang. Insa lacrimile mele nu sunt suficiente ca sa ude pamantul asemenea ploii.
Oare ce traiectorie au lacrimile mele? Oh...... fizica din nou.......
Hey, ingerul meu desertic, am o intrebare:
Oare dragostea nu e cumva o stiinta exacta? Oare Valsul nu e de fapt o alunecare vectoriala? Oare eu cine sunt?
Eu te-am iubit, insa acum nu mai dansez Vals cu tine. Acum nu te mai iubesc, si de aceea am nevoie de alta fiinta pe care sa o iubesc.
Am personificat asadar Ploaia in ceea ce ai fost tu o data pentru mine si iata-ma iar indragostita.......
Vezi? Uneori o problema de fizica, arta si dragoste nu e atat de greu de rezolvat.......
NOTA:
Prin ''arta'' ma refeream la tactica de dans a Valsului.
Ploua cu bunatate de sus . Ploua cu delicatete, iar picaturile cristaline ma ating. Ploua peste mine. Ploua peste noi toti. Ploua cu divinitate si suferinta. Ploua cu praf de bunavointa. Ploua cu viitor si trecut chiar acum, in prezentul gri al iubirii. Ingerul meu desertic si misterios va veni din nou sa-mi nauceasca mintea dar eu nu-i-o voi permite. Voi dansa Valsul cu alt inger. Poate cu unul diferit. Poate doar cu unul imaginar. Voi dansa in ploaie fiindca in noaptea asta nu-mi e somn. Voi dansa gratios, cu precizia unui matematician. Voi dansa Valsul ca si cum l-am stiut din totdeauna. Ploaia imi va tine loc de orchestra, iar eu voi dansa pe afara de mana cu fericirea probabil si cu speranta sau poate chiar cu un nou inger.
Ploua............
Nu mai conteneste........ fulgerele penetreaza vazduhul, taind bolta razant, iar tunetul il urmeaza grav, cu nuante artistice de melancolie dura. Nu. De fapt este tot fulgerul insa efectul sonor fiindca lumina se propaga mai repede decat sunetul.... asta nu cumva era lectia la fizica? Poate....... Nu mai tin minte...... eu ma gandesc doar la Valsul meu pe care am inceput sa-l dansez. Am inceput prinzandu-ma de mana cu sufletul meu. N-a venit niciun inger. Nu mai trebuie sa vina. Mi-e bine asa. Ma misc cu gratie de lebada signus, alunecand pe strazile umede ale orasului asemenea unui vector al placerii si precizitatii.
Nu mai ploua.
Eu plang. Insa lacrimile mele nu sunt suficiente ca sa ude pamantul asemenea ploii.
Oare ce traiectorie au lacrimile mele? Oh...... fizica din nou.......
Hey, ingerul meu desertic, am o intrebare:
Oare dragostea nu e cumva o stiinta exacta? Oare Valsul nu e de fapt o alunecare vectoriala? Oare eu cine sunt?
Eu te-am iubit, insa acum nu mai dansez Vals cu tine. Acum nu te mai iubesc, si de aceea am nevoie de alta fiinta pe care sa o iubesc.
Am personificat asadar Ploaia in ceea ce ai fost tu o data pentru mine si iata-ma iar indragostita.......
Vezi? Uneori o problema de fizica, arta si dragoste nu e atat de greu de rezolvat.......
NOTA:
Prin ''arta'' ma refeream la tactica de dans a Valsului.
sâmbătă, 8 mai 2010
Cavalerul si Luna
Intr-o noapte misterioasa, coborat-a luna pe pamant in chip de nimfa, lasand stelele sa vegheze somnul muritorilor de pe bolta cea indepartata a visurilor ceresti.
Serenius, umbla de unul singur in jurul castelului, chinuit de nesomn si de intrebarile care il macinau atat de adanc incat le simtea ca o durere surda pe care nici cel mai iscusit vraci nu ar putea-o vindeca. Astfel il gasi Luna cand lasa o ploaie de argint pur sa-i curga pe fata brazdata de oboseala pentru a-i deslusi chipul. Se apropie apoi de el si-i spuse:
-Esti om bun...
El o privea cu nedumerire. Era frumoasa, insa de o frumusete nepamanteana. O admira, si-i placea sa o priveasca, insa cu cat se uita la ea, cu atat incepea sa-si puna noi intrebari.
-Cine esti? ingana el cu un ton nehotarat.
-Eu sunt Luna, fiica Eterului si gardiana a eternitatii. Traiesc sus, pe bolta instelata si de acolo pazesc oamenii. Pamantul imi e frate, iar eu am grija de toti cei care traiesc aici. Am simtit in tine multa nefericire si indoiala. Sunt aici pentru a te ajuta.
-Dar cum poti tu sa ma ajuti? Nu stii nimic despre mine.......
-Oooooh............... copil al singuratatii.......... eu stiu despre tine mai multe chiar decat insasi mama ta. Eu ii cunosc Mana care ti-a scris capitolul in Cartea Vietii. Eu iti cunosc indepartatii stramosi si viitorii copii fiindca eu sunt o imagine a viitorului si a trecutului. Am fost, sunt si voi fi mereu aici pentru a veghea Pamantul.
-Atunci...... ce poti spune despre mine? Unde oare voi ajunge? Ajuta-ma sa-mi aflu destinul!
-Copile bland, asculta-ti inima si mintea fiindca drumu-ti e plin numai de roze sclipitoare. Iata un sfat din partea mea:
Lasa lumina in sufletul tau,
Curat si angelic tu fii mereu,
Iar in calatorii tu vei pleca,
De tine-n veci tu nu te-nstraina.
Aduna tu comorile ceresti,
Pe ale tale plaiuri pamantesti
Si cauta in viata cheia aurie
Spre a-ti deschide-n lume usi o mie.
Spunand acestea, luna disparu in noapte. Urca inapoi pe bolta, iar cavalerul zambi.
Isi gasise in sfarsit puterea de a se cunoaste si aflase ca singurul lucru care il facea sa se indoiasca era faptul ca nu se cunostea. De aceea fusese el atat de singur...
Acum le multumeste cerurilor pentru ajutor.
Iti place povestea, prietene? Eu o stiu de la insasi Luna. Mi-a spus despre acest cavaler intr-o noapte in care si eu imi puneam multe intrebari.......
Tu oare nu simti acelasi lucru ca noi?
Atunci, cauta-te si impreuna cu tine vei descoperi lumea!
Serenius, umbla de unul singur in jurul castelului, chinuit de nesomn si de intrebarile care il macinau atat de adanc incat le simtea ca o durere surda pe care nici cel mai iscusit vraci nu ar putea-o vindeca. Astfel il gasi Luna cand lasa o ploaie de argint pur sa-i curga pe fata brazdata de oboseala pentru a-i deslusi chipul. Se apropie apoi de el si-i spuse:
-Esti om bun...
El o privea cu nedumerire. Era frumoasa, insa de o frumusete nepamanteana. O admira, si-i placea sa o priveasca, insa cu cat se uita la ea, cu atat incepea sa-si puna noi intrebari.
-Cine esti? ingana el cu un ton nehotarat.
-Eu sunt Luna, fiica Eterului si gardiana a eternitatii. Traiesc sus, pe bolta instelata si de acolo pazesc oamenii. Pamantul imi e frate, iar eu am grija de toti cei care traiesc aici. Am simtit in tine multa nefericire si indoiala. Sunt aici pentru a te ajuta.
-Dar cum poti tu sa ma ajuti? Nu stii nimic despre mine.......
-Oooooh............... copil al singuratatii.......... eu stiu despre tine mai multe chiar decat insasi mama ta. Eu ii cunosc Mana care ti-a scris capitolul in Cartea Vietii. Eu iti cunosc indepartatii stramosi si viitorii copii fiindca eu sunt o imagine a viitorului si a trecutului. Am fost, sunt si voi fi mereu aici pentru a veghea Pamantul.
-Atunci...... ce poti spune despre mine? Unde oare voi ajunge? Ajuta-ma sa-mi aflu destinul!
-Copile bland, asculta-ti inima si mintea fiindca drumu-ti e plin numai de roze sclipitoare. Iata un sfat din partea mea:
Lasa lumina in sufletul tau,
Curat si angelic tu fii mereu,
Iar in calatorii tu vei pleca,
De tine-n veci tu nu te-nstraina.
Aduna tu comorile ceresti,
Pe ale tale plaiuri pamantesti
Si cauta in viata cheia aurie
Spre a-ti deschide-n lume usi o mie.
Spunand acestea, luna disparu in noapte. Urca inapoi pe bolta, iar cavalerul zambi.
Isi gasise in sfarsit puterea de a se cunoaste si aflase ca singurul lucru care il facea sa se indoiasca era faptul ca nu se cunostea. De aceea fusese el atat de singur...
Acum le multumeste cerurilor pentru ajutor.
Iti place povestea, prietene? Eu o stiu de la insasi Luna. Mi-a spus despre acest cavaler intr-o noapte in care si eu imi puneam multe intrebari.......
Tu oare nu simti acelasi lucru ca noi?
Atunci, cauta-te si impreuna cu tine vei descoperi lumea!
miercuri, 28 aprilie 2010
Poemul Destinului
In undele creatiei letale
Se scurg usor lumini scaparatoare
Asemenea acelei flacari vii
Ce arde in adancul inimii.
Pe tine eu te vad ca printr-un vis
Pierdut in propriul tau paradis
Ce e ingrozitor de minunat
Caci din el nu vei fuge niciodat'.
Faptura a cerescului abis
Intoarce-te spre-al tau suflet distins
Si da-mi cu bucurie mana ta,
Iar astfel iti voi spune taina mea.
Fiindca eu asa cum am mai spus
Apar din negura seninului apus
Tinand toiag de aur intr-o mana,
Pe crestet cu mandrie port cununa.
A sortii tale e cununa mea
Facuta-n diamant si praf de stea,
Iar eu pe tine astazi te-am ales
Sa te-aduc rodul vietii tale la cules.
De crezi intr-un adevarat destin
Intoarce-te si cugeta putin,
La ceea ce-ai fost tu pan-acum
Si la cum sa devii un om mai bun.
Nu crede si nu mai spera,
Ca toata lumea asta-i doar a ta
Caci tu esti pan-la urma doar o parte,
Din lumea ta si din a vietii carte.
Se scurg usor lumini scaparatoare
Asemenea acelei flacari vii
Ce arde in adancul inimii.
Pe tine eu te vad ca printr-un vis
Pierdut in propriul tau paradis
Ce e ingrozitor de minunat
Caci din el nu vei fuge niciodat'.
Faptura a cerescului abis
Intoarce-te spre-al tau suflet distins
Si da-mi cu bucurie mana ta,
Iar astfel iti voi spune taina mea.
Fiindca eu asa cum am mai spus
Apar din negura seninului apus
Tinand toiag de aur intr-o mana,
Pe crestet cu mandrie port cununa.
A sortii tale e cununa mea
Facuta-n diamant si praf de stea,
Iar eu pe tine astazi te-am ales
Sa te-aduc rodul vietii tale la cules.
De crezi intr-un adevarat destin
Intoarce-te si cugeta putin,
La ceea ce-ai fost tu pan-acum
Si la cum sa devii un om mai bun.
Nu crede si nu mai spera,
Ca toata lumea asta-i doar a ta
Caci tu esti pan-la urma doar o parte,
Din lumea ta si din a vietii carte.
duminică, 25 aprilie 2010
Ascunzisul E Mereu Un Esec
Bell era foarte nedumerita.
-Cum sa ma duc asa acasa? Era inlacrimata si de sigur ca mama avea sa o intrebe ce patise.-Uneori mama e prea grijulie.Mereu vrea sa stie tot nu ma lasa o clipa. Asa indruga ea printre lacrimi in timp ce se intorcea de la scoala. Intr-o mana tinea foaia cu lucrarea ei de control la matematica. Luase nota 6. Desigur ca a avut mult de invatat insa calculatorul parea mult mai tentant iar colega de banca nu a mai lasat-o sa copieze de aceasta data. Era foarte suparata. Nu nota o nelinistea ci reactia mamei. Ea se gandea la viitor. Va invata va lua 2-3 note mai bune si va avea o medie acceptabila insa mama nu o va fi iertat vreodata.
-Vrea sa vada numai note........ asa indruga ea in timp ce mergea.
Strabatea strada pe care o stia de mica. In mod inconstient pasii o duceau spre casa ei, leaganul copilariei ei, locul unde a plans si a ras atata timp, locul in care a legat prietenii si locul in care a suferit din cauza dezamagirilor sale. Acea suburbie dintr-un orasel mic si indepartat insemna foarte mult pentru adolescenta cu minte de copil. Voia sa incerce sa-i joace mamei ei o festa si sa arunce lucrarea la cosul de gunoi inainte ca protectoarea fiinta care i-a dat nastere sa se intoarca de la serviciu. Avea de gand sa nu-i pomeneasca in veci despre test si sa-i prezinte la sfarsitul anului carnetul de note plin cu note bune printre care s-a strecurat accidental si una dezagreabila. Mama nu va spune nimic atunci insa fiindca media generala ar fi mare, iar asteptarile ei vor fi satisfacute.
Zis si facut.
Beth ajunse acasa prima si descuie usa cu grija. Pentru a se asigura totusi cauta atent prin toata casa si toata curtea. Se temea ca nu cumva sa fie aflata de bunica sa care in general se incuia in casa de frica hotilor. Fiind convinsa ca era numai ea in casa Beth mototoli foaia de hartie si isi croi drum prin bucatarie spre cosul pentru hartii. Inima ii batea foarte repede. Atat de repede incat pentru scurt timp adolescenta avu impresia ca va exploda. Mana sa transpirata si tremuranda tinea stransa acea blestemata foaie de hartie care ii pricinuise atata ghinion.
-Haide haide!-isi spunea ea pe un ton poruncitor- Nu foaia asta o sa te faca sa suferi! Arunc-o o data si scapa de toate! Intr-un final Beth o arunca, inchise repede capacul iar apoi pleca in goana spre camera ei de la etaj. Voia sa zboare spre un loc necunoscut, departe de nota dar si de foaia de hartie care desi aruncata se afla acum intr-un colt al mintii sale si nu-i dadea pace.
-O sa treaca- gandi ea in timp ce isi facea ordine printre lucrurile insirate pe jos.
Adormi foarte tarziu in acea noapte, gandindu-se numai la ipoteza ca mama va depista foaia de hartie si ca va fi pedepsita. Cand in sfarsit se cufunda in lumea viselor, ajunse pe un taram neprimitor plin de teste si evaluari cu note mici in care ea era cufundata. Toate erau ale ei si toti o certau din cauza lor.
Se trezi in noapte agitata si transpirata. Tremura toata. Nu mai stia ce sa faca. Se furisa in intunericul adanc al casei in care numai tacerea ii tinea companie. Ajunse la cosul pentru hartii si rascoli cu mare atentie. Lucrarea ei era tot acolo neatinsa. Rasufla usurata si porni inapoi spre camera ei.
A doua zi se trezi foarte obosita si trista. La micul dejun, cand o vazu atat de abatuta mama nu se putu abtine din a o intreba daca e in regula. Ea dadu sec din cap insa lacrimile ii siroiau pe fata. Apoi fara sa mai poata suporta presiunea merse la cosul pentru hartii si scotoci prin el insa nu mai gasi nimic acolo.
-Ai gasit-o nu? intreba ea plangand in hohote
-Ce sa gasesc- raspunse mama speriata
-Nu te face ca nu stii! Nu mai spuprt! Stii deja ca am luat 6 la matematica! Ai cautat in cos azi de dimineata nu? Lucrarea mea era acolo! Instinctul asta matern......
-Vrei sa spui ca ti-ai aruncat lucrarea la cos? Ai luat 6 la matematica?
-Dar stii asta!
-Nu, nu stiam. Bine ca mi-ai spus. Nu e bine ca ai luat aceasta nota. Nu e bine nici ca ai ascuns-o si ca ai incercat sa ma sfidezi. Eu nu am cautat in cosul pentru hartii si nici nu m-am gandit ca tu poti face asa ceva. Te-ai demascat cu mana ta. Nu ar fi trebuit sa ma minti. Apreciez insa faptul ca ai recunoscut atat nota cat si greseala si de aceea te iert. Pretind insa mai multa seriozitate si sinceritate din partea ta. Poti si de aceea vreau sa reusesti!
Beth rasufla usurata. Apoi porni multumita spre orele de curs.
-Pana la urma oamenii nu sunt atat de absurzi pe cat credeam- murmura ea pentru sine- probabil ca ar trebui sa am mai multa incredere in mama si cu ajutorul ei sa capat incredere in mine!
-Cum sa ma duc asa acasa? Era inlacrimata si de sigur ca mama avea sa o intrebe ce patise.-Uneori mama e prea grijulie.Mereu vrea sa stie tot nu ma lasa o clipa. Asa indruga ea printre lacrimi in timp ce se intorcea de la scoala. Intr-o mana tinea foaia cu lucrarea ei de control la matematica. Luase nota 6. Desigur ca a avut mult de invatat insa calculatorul parea mult mai tentant iar colega de banca nu a mai lasat-o sa copieze de aceasta data. Era foarte suparata. Nu nota o nelinistea ci reactia mamei. Ea se gandea la viitor. Va invata va lua 2-3 note mai bune si va avea o medie acceptabila insa mama nu o va fi iertat vreodata.
-Vrea sa vada numai note........ asa indruga ea in timp ce mergea.
Strabatea strada pe care o stia de mica. In mod inconstient pasii o duceau spre casa ei, leaganul copilariei ei, locul unde a plans si a ras atata timp, locul in care a legat prietenii si locul in care a suferit din cauza dezamagirilor sale. Acea suburbie dintr-un orasel mic si indepartat insemna foarte mult pentru adolescenta cu minte de copil. Voia sa incerce sa-i joace mamei ei o festa si sa arunce lucrarea la cosul de gunoi inainte ca protectoarea fiinta care i-a dat nastere sa se intoarca de la serviciu. Avea de gand sa nu-i pomeneasca in veci despre test si sa-i prezinte la sfarsitul anului carnetul de note plin cu note bune printre care s-a strecurat accidental si una dezagreabila. Mama nu va spune nimic atunci insa fiindca media generala ar fi mare, iar asteptarile ei vor fi satisfacute.
Zis si facut.
Beth ajunse acasa prima si descuie usa cu grija. Pentru a se asigura totusi cauta atent prin toata casa si toata curtea. Se temea ca nu cumva sa fie aflata de bunica sa care in general se incuia in casa de frica hotilor. Fiind convinsa ca era numai ea in casa Beth mototoli foaia de hartie si isi croi drum prin bucatarie spre cosul pentru hartii. Inima ii batea foarte repede. Atat de repede incat pentru scurt timp adolescenta avu impresia ca va exploda. Mana sa transpirata si tremuranda tinea stransa acea blestemata foaie de hartie care ii pricinuise atata ghinion.
-Haide haide!-isi spunea ea pe un ton poruncitor- Nu foaia asta o sa te faca sa suferi! Arunc-o o data si scapa de toate! Intr-un final Beth o arunca, inchise repede capacul iar apoi pleca in goana spre camera ei de la etaj. Voia sa zboare spre un loc necunoscut, departe de nota dar si de foaia de hartie care desi aruncata se afla acum intr-un colt al mintii sale si nu-i dadea pace.
-O sa treaca- gandi ea in timp ce isi facea ordine printre lucrurile insirate pe jos.
Adormi foarte tarziu in acea noapte, gandindu-se numai la ipoteza ca mama va depista foaia de hartie si ca va fi pedepsita. Cand in sfarsit se cufunda in lumea viselor, ajunse pe un taram neprimitor plin de teste si evaluari cu note mici in care ea era cufundata. Toate erau ale ei si toti o certau din cauza lor.
Se trezi in noapte agitata si transpirata. Tremura toata. Nu mai stia ce sa faca. Se furisa in intunericul adanc al casei in care numai tacerea ii tinea companie. Ajunse la cosul pentru hartii si rascoli cu mare atentie. Lucrarea ei era tot acolo neatinsa. Rasufla usurata si porni inapoi spre camera ei.
A doua zi se trezi foarte obosita si trista. La micul dejun, cand o vazu atat de abatuta mama nu se putu abtine din a o intreba daca e in regula. Ea dadu sec din cap insa lacrimile ii siroiau pe fata. Apoi fara sa mai poata suporta presiunea merse la cosul pentru hartii si scotoci prin el insa nu mai gasi nimic acolo.
-Ai gasit-o nu? intreba ea plangand in hohote
-Ce sa gasesc- raspunse mama speriata
-Nu te face ca nu stii! Nu mai spuprt! Stii deja ca am luat 6 la matematica! Ai cautat in cos azi de dimineata nu? Lucrarea mea era acolo! Instinctul asta matern......
-Vrei sa spui ca ti-ai aruncat lucrarea la cos? Ai luat 6 la matematica?
-Dar stii asta!
-Nu, nu stiam. Bine ca mi-ai spus. Nu e bine ca ai luat aceasta nota. Nu e bine nici ca ai ascuns-o si ca ai incercat sa ma sfidezi. Eu nu am cautat in cosul pentru hartii si nici nu m-am gandit ca tu poti face asa ceva. Te-ai demascat cu mana ta. Nu ar fi trebuit sa ma minti. Apreciez insa faptul ca ai recunoscut atat nota cat si greseala si de aceea te iert. Pretind insa mai multa seriozitate si sinceritate din partea ta. Poti si de aceea vreau sa reusesti!
Beth rasufla usurata. Apoi porni multumita spre orele de curs.
-Pana la urma oamenii nu sunt atat de absurzi pe cat credeam- murmura ea pentru sine- probabil ca ar trebui sa am mai multa incredere in mama si cu ajutorul ei sa capat incredere in mine!
miercuri, 21 aprilie 2010
Micul Astrofizician
-Fir-ar sa fie............!.
Asta indruga Lorel printre dinti in timp ce isi arunca furios caiete, carti si alte obiecte din sertarele sale facand in camera o debandada greu de descris. El nu era ordonat de fel. Mereu lucrurile erau puse in alt loc decat ar fi trebuit sa fie, mereu il vedeai intrebandu-si mama tatal sau chiar surioara mai mica daca nu stie cumva unde isi uitase el pixul, caietul de matematica, noul joc video, cartea cu povesti sau colectia de pietricele adunate de prin toate locurile pe care le vizitase. Mereu era asa. Toata familia era obisnuita deja cu comportamentul lui vulcanic si stilul in care arunca si trantea lucruri astfel incat atunci cand sosise ora cinei, nu i-a mai facut nimeni observatie in legatura cu harababura din camera sa.
-Ce mai pui acum la cale, Lorel il intreba totusi mama cu tonul ei grijuliu zambindu-i complice.
-Mmmmmm? raspunse Lorel in timp ce manca.
Era prea absorbit si prea concentrat asupra mancarii incat nu mai auzea nimic din ceea ce se intampla in jurul lui. Nu stia de ce dar pur si simplu era cufundat intr-o adanca visare. Nu la mancare se gandea el desi ighitea pe nerasuflate bucatelele de carne pe care mama i le alesese cu grija. Efectua aceasta actiune masinal fara sa se gandeasca de fapt la ceea ce face. Avea insa alte ganduri. Ochii sai se holbau la farfuria din portelan decorata cu floricele insa mintea sa vedea altceva. Dantelaria de pe marginea farfuriei pentru el parea a fi ceva diferit. Ceva straniu. Parca ar fi fost o aglomerare de munti si de melci fantastici care se incolaceau in jurul unei umbre nevazute. Florile cele banale pareau a fi aglomerari de stele si lumini insa Lorel nu stia cum sa le defineasca fiindca era prea mic. Lasa dintr-o data furculita jos si fara sa spuna un singur cuvant se ridica de la masa si porni agitat spre camera lui. Mama se sperie. Niciodata nu-l mai vazuse pe Lorel asa de abatut si de absent.
-Poate am fost un pic mai dura cu el zilele astea ii spunea sotului ei in timp ce spalau impreuna vasele.
-Asa sunt copiii spuse barbatul. Imprevizibili. Au multe ciudatenii care variaza din generatie in generatie. iar noi adultii probabil ca nu ne pricepem sa le cunoastem misterele atat de bine pe cat credem. O sa-i treaca agitatia si lui Lorel vei vedea. Trebuie insa sa mai creasca si sa capete ceva experienta.
-In regula spuse femeia care nu parea sa asculte toata pledoaria stiintifica a sotului ei.
-Lasa-l acum in pace o sa vorbim cu el maine.
-Bine bine nu ma duc la el desi voiam sa ma simt ca o mama responsabila.
In timp ce adultii discutau in bucatarie, Lorel privea absent pe geam figurinele de ceara stralucitoare de pe bolta de abanos a noptii.
Se uita la ceva care i se parea atat de aproape incat putea sa-l atinga. Era un corp ceresc de o splendoare nemaivazuta. Avea o culoare intensa si o forma desavarsita. Era ceva perfect. Ceva incredibil. Ceva ce el mai vazuse undeva insa nu putea sa-si dea seama unde anume.Corpul licarea facandu-i parca cu ochiul iar baietelul se simti dintr-o data chemat de catre acea miraculoasa vedenie celestiala. Lua repede un creion si incepu sa imite pe o foaie de hartie conturul fermecatorului corp ceresc. SImtea cum ii creste pulsul si il cuprinde un fior de fericire. Desena acum cu ardoare insa nu reusea sa copieze catusi de putin perfecta structura pe care tocmai o zarise. Arunca dezamagit creionul intr-un colt indepartat alcamerei iar foaia in cosul pentru hartii. Isi scoase micul aparat de fotografiat si incepu sa faca poze insa nu reusi sa capteze nimic din ceea ce vedea.
Profund intristat de aceste esecuri se duse la culcare fiindca era obosit si nu voia sa isi mai piarda timpul suparandu-se si mai rau pe neputinta sa de a impartasi si altora ceea ce vazuse fara insa a fi luat drept un batjocoritor.
Dormea.
Stia asta.
O simtea.
Si totusi nu mai era in patul lui. Se afla in alt loc. Un loc intunecat. Simtea totusi ca acolo era foarte singur. Mama tata si surioara nu erau cu el. Fireste ca nu. Dar el unde era? Nu putea sa raspunda acestei intrebari desi se concentra din rasputeri. Vazu atunci in fata lui ceva uluitor. Fara sa-si anunte aparitia, drept spre el tasni un lucru pe care il cunostea. Era un trandafir incredibil de frumos. Culoarea sa era un rosi intens, petalele sale fiind deschise spre Lorel. Nu avea miros si probabil asta il diferentia de ceilalti trandafiri pe care ii vazuse pana atunci. Emana in schimb o caldura puternica. Fara a sti ceea ce facea incerca sa il atinga insa constata ca nu se putea misca. Incepuse sa i se faca frica insa trandafirul nu se apropia si nici nu se departa de el. In jurul sau aparura alte forme interesante. Una semana cu un eschimos, alta cu o clepsidra, alta cu o pisica, iar o alta foarte spectaculoasa parea a fi un ochi albastru si luminos. El nu stia ca lucrurile pe care le observa acum erau nebuloase, Acestea disparura insa dintr-o data iar el se trezi in pat fericit dar deznadajduit in acelasi timp.
Din ziua aceea Lorel isi schimba atitudinea complet. Deveni foarte ordonat. Prea ordonat comparativ cu purtarea sa de alta data.Lucrul cel mai interesant insa era faptul ca desena toata ziua. Desena lucruri ciudate pe care parintii lui nu le intelegeau.
A continuat sa deseneze ochi, eschimosi si trandafiri pana la prima lui ora de fizica atunci cand vazandu-i desenele profesorul l-a felicitat pentru faptul ca el era singurul elev din clasa ce cunostea formele nebuloaselor.
-Le-am visat........... asta spunea mereu.
Desenele sale ajunsesera celebre iar el castiga o sumedenie de premii.
La saptesprezece ani se gandea serios la o cariera in astronomie fiindca nu contenea sa se documenteze. Era foarte silitor iar in cartierul sau nu mai era biblioteca in care el sa nu fi pus piciorul si din care sa nu fi citit toate cartile cu privire la astronomie.
Intr-o zi nefericita insa, pe cand traversa strada, un sofer neatent care gonea cu viteza a trecut neregulamentar si nu a reusit sa-l evite. Ranile lui au fost atat de grave incat medicii nu l-au mai putut salva.
Profesorul sau de fizica. pentru care Lorel insemna mai mult decat un elev incepu sa planga la auzul acestei vesti, iar la sfarsitul anului scolar cand se inmanau premiile elevilor merituosi el se urca pe scena dintr-o data si incepu sa vorbeasca:
-Lorel! Te-ai stins asemenea unei supernove, foarte brusc si fara sa ne dai timp pentru a-ti aprecia frumusetea si maiestuozitatea. Ai stralucit asemenea Soarelui, iar in jurul tau au gravitat multi oameni, chiar si eu. Am invatat multe de la tine dragul meu elev si de aceea medalia de Aur, diploma si coronita de flori pe care ti le ofer postum stau astazi ca marturie a glorioasei tale ascensiuni spre cunoastere. Afla Lorel ca tu ai fost un mic geniu, iar eu nu am sa plang pentru ca ai plecat ci am sa ma simt onorat ca te-am cunoscut. Continua-ti acum drumul printre galaxii, tanarul meu elev si totusi marele meu fizician in fata caruia ma plec cu tot respectul. Profesorul isi scoase palaria si pentru doua minute in sala de festivitati era o tacere deplina. Parca si universul tacea. Nimeni nu scosese un sunet, apoi profesorul vorbi din nou dar de data aceasta avea ochii in lacrimi desi isi propusese sa nu planga.
-Pleaca spre stele si du cu tine o parte din sufletele noastre plina de iubire pe bolta de abanos. Fie-ti zborul purtat de ingeri si fie ca micul tau loc din Univers sa ramana pe veci in stralucirea curatului tau suflet!
ADIO LOREL!!!
Asta indruga Lorel printre dinti in timp ce isi arunca furios caiete, carti si alte obiecte din sertarele sale facand in camera o debandada greu de descris. El nu era ordonat de fel. Mereu lucrurile erau puse in alt loc decat ar fi trebuit sa fie, mereu il vedeai intrebandu-si mama tatal sau chiar surioara mai mica daca nu stie cumva unde isi uitase el pixul, caietul de matematica, noul joc video, cartea cu povesti sau colectia de pietricele adunate de prin toate locurile pe care le vizitase. Mereu era asa. Toata familia era obisnuita deja cu comportamentul lui vulcanic si stilul in care arunca si trantea lucruri astfel incat atunci cand sosise ora cinei, nu i-a mai facut nimeni observatie in legatura cu harababura din camera sa.
-Ce mai pui acum la cale, Lorel il intreba totusi mama cu tonul ei grijuliu zambindu-i complice.
-Mmmmmm? raspunse Lorel in timp ce manca.
Era prea absorbit si prea concentrat asupra mancarii incat nu mai auzea nimic din ceea ce se intampla in jurul lui. Nu stia de ce dar pur si simplu era cufundat intr-o adanca visare. Nu la mancare se gandea el desi ighitea pe nerasuflate bucatelele de carne pe care mama i le alesese cu grija. Efectua aceasta actiune masinal fara sa se gandeasca de fapt la ceea ce face. Avea insa alte ganduri. Ochii sai se holbau la farfuria din portelan decorata cu floricele insa mintea sa vedea altceva. Dantelaria de pe marginea farfuriei pentru el parea a fi ceva diferit. Ceva straniu. Parca ar fi fost o aglomerare de munti si de melci fantastici care se incolaceau in jurul unei umbre nevazute. Florile cele banale pareau a fi aglomerari de stele si lumini insa Lorel nu stia cum sa le defineasca fiindca era prea mic. Lasa dintr-o data furculita jos si fara sa spuna un singur cuvant se ridica de la masa si porni agitat spre camera lui. Mama se sperie. Niciodata nu-l mai vazuse pe Lorel asa de abatut si de absent.
-Poate am fost un pic mai dura cu el zilele astea ii spunea sotului ei in timp ce spalau impreuna vasele.
-Asa sunt copiii spuse barbatul. Imprevizibili. Au multe ciudatenii care variaza din generatie in generatie. iar noi adultii probabil ca nu ne pricepem sa le cunoastem misterele atat de bine pe cat credem. O sa-i treaca agitatia si lui Lorel vei vedea. Trebuie insa sa mai creasca si sa capete ceva experienta.
-In regula spuse femeia care nu parea sa asculte toata pledoaria stiintifica a sotului ei.
-Lasa-l acum in pace o sa vorbim cu el maine.
-Bine bine nu ma duc la el desi voiam sa ma simt ca o mama responsabila.
In timp ce adultii discutau in bucatarie, Lorel privea absent pe geam figurinele de ceara stralucitoare de pe bolta de abanos a noptii.
Se uita la ceva care i se parea atat de aproape incat putea sa-l atinga. Era un corp ceresc de o splendoare nemaivazuta. Avea o culoare intensa si o forma desavarsita. Era ceva perfect. Ceva incredibil. Ceva ce el mai vazuse undeva insa nu putea sa-si dea seama unde anume.Corpul licarea facandu-i parca cu ochiul iar baietelul se simti dintr-o data chemat de catre acea miraculoasa vedenie celestiala. Lua repede un creion si incepu sa imite pe o foaie de hartie conturul fermecatorului corp ceresc. SImtea cum ii creste pulsul si il cuprinde un fior de fericire. Desena acum cu ardoare insa nu reusea sa copieze catusi de putin perfecta structura pe care tocmai o zarise. Arunca dezamagit creionul intr-un colt indepartat alcamerei iar foaia in cosul pentru hartii. Isi scoase micul aparat de fotografiat si incepu sa faca poze insa nu reusi sa capteze nimic din ceea ce vedea.
Profund intristat de aceste esecuri se duse la culcare fiindca era obosit si nu voia sa isi mai piarda timpul suparandu-se si mai rau pe neputinta sa de a impartasi si altora ceea ce vazuse fara insa a fi luat drept un batjocoritor.
Dormea.
Stia asta.
O simtea.
Si totusi nu mai era in patul lui. Se afla in alt loc. Un loc intunecat. Simtea totusi ca acolo era foarte singur. Mama tata si surioara nu erau cu el. Fireste ca nu. Dar el unde era? Nu putea sa raspunda acestei intrebari desi se concentra din rasputeri. Vazu atunci in fata lui ceva uluitor. Fara sa-si anunte aparitia, drept spre el tasni un lucru pe care il cunostea. Era un trandafir incredibil de frumos. Culoarea sa era un rosi intens, petalele sale fiind deschise spre Lorel. Nu avea miros si probabil asta il diferentia de ceilalti trandafiri pe care ii vazuse pana atunci. Emana in schimb o caldura puternica. Fara a sti ceea ce facea incerca sa il atinga insa constata ca nu se putea misca. Incepuse sa i se faca frica insa trandafirul nu se apropia si nici nu se departa de el. In jurul sau aparura alte forme interesante. Una semana cu un eschimos, alta cu o clepsidra, alta cu o pisica, iar o alta foarte spectaculoasa parea a fi un ochi albastru si luminos. El nu stia ca lucrurile pe care le observa acum erau nebuloase, Acestea disparura insa dintr-o data iar el se trezi in pat fericit dar deznadajduit in acelasi timp.
Din ziua aceea Lorel isi schimba atitudinea complet. Deveni foarte ordonat. Prea ordonat comparativ cu purtarea sa de alta data.Lucrul cel mai interesant insa era faptul ca desena toata ziua. Desena lucruri ciudate pe care parintii lui nu le intelegeau.
A continuat sa deseneze ochi, eschimosi si trandafiri pana la prima lui ora de fizica atunci cand vazandu-i desenele profesorul l-a felicitat pentru faptul ca el era singurul elev din clasa ce cunostea formele nebuloaselor.
-Le-am visat........... asta spunea mereu.
Desenele sale ajunsesera celebre iar el castiga o sumedenie de premii.
La saptesprezece ani se gandea serios la o cariera in astronomie fiindca nu contenea sa se documenteze. Era foarte silitor iar in cartierul sau nu mai era biblioteca in care el sa nu fi pus piciorul si din care sa nu fi citit toate cartile cu privire la astronomie.
Intr-o zi nefericita insa, pe cand traversa strada, un sofer neatent care gonea cu viteza a trecut neregulamentar si nu a reusit sa-l evite. Ranile lui au fost atat de grave incat medicii nu l-au mai putut salva.
Profesorul sau de fizica. pentru care Lorel insemna mai mult decat un elev incepu sa planga la auzul acestei vesti, iar la sfarsitul anului scolar cand se inmanau premiile elevilor merituosi el se urca pe scena dintr-o data si incepu sa vorbeasca:
-Lorel! Te-ai stins asemenea unei supernove, foarte brusc si fara sa ne dai timp pentru a-ti aprecia frumusetea si maiestuozitatea. Ai stralucit asemenea Soarelui, iar in jurul tau au gravitat multi oameni, chiar si eu. Am invatat multe de la tine dragul meu elev si de aceea medalia de Aur, diploma si coronita de flori pe care ti le ofer postum stau astazi ca marturie a glorioasei tale ascensiuni spre cunoastere. Afla Lorel ca tu ai fost un mic geniu, iar eu nu am sa plang pentru ca ai plecat ci am sa ma simt onorat ca te-am cunoscut. Continua-ti acum drumul printre galaxii, tanarul meu elev si totusi marele meu fizician in fata caruia ma plec cu tot respectul. Profesorul isi scoase palaria si pentru doua minute in sala de festivitati era o tacere deplina. Parca si universul tacea. Nimeni nu scosese un sunet, apoi profesorul vorbi din nou dar de data aceasta avea ochii in lacrimi desi isi propusese sa nu planga.
-Pleaca spre stele si du cu tine o parte din sufletele noastre plina de iubire pe bolta de abanos. Fie-ti zborul purtat de ingeri si fie ca micul tau loc din Univers sa ramana pe veci in stralucirea curatului tau suflet!
ADIO LOREL!!!
sâmbătă, 10 aprilie 2010
Ornicul Fermecat
Intamplarea pe care urmeaza sa o povestesc s-a intamplat cu mult timp in urma si poate ca ar fi destul de ciudat pentru cineva ca mine- un Herratius centenar- sa istoriseasca o astfel de Saga copiilor din Padurea Miracolelor.
Noi, Herratius suntem niste creaturi ale apei care in copilarie avem chip de om insa pe masura ce crestem luam infatisarea animalului marin preferat. Eu acum sunt un calut de mare. Am ales sa fiu asa fiindca sunt pasnic si nu un ucigas ca alti Herratius care prefera sa se transforme in rechini sau alte astfel de creaturi periculoase. Cand eram mic insa, aveam chip de baietel si mi se spunea Ferio.
Mama mea, Herratius si ea nu a avut cum sa aiba grija de mine prea mult timp fiindca ea devenise deja delfin cand eu aveam doar cinci ani si in nestiinta mea ma temeam foarte mult de ea. Taticul meu era om si nu l-am cunoscut prea bine. Locuiam in casa bunicii Celleste care desi era om cunostea foarte bine mitologia si creaturile fantastice ale lumii.
Intr-o zi bunica a plecat de acasa rugandu-ma sa ma joc frumos si sa am grija de mine. In acea zi simteam nevoia de aventura si ma gandeam sa o caut oriunde. Am iesit din gradina bunicii si am inceput sa cutreier monotona strada ''Oceanida''. Nimic schimbat... acelasi magazin cu dulciuri asezat exact langa casa inginerului Ben, aceeasi spiterie cu peretii scorojiti de unde doamna Helga, o batranica simpatica ne zambea tuturor si ne intreba daca nu vrem o pilula care oprea orice durere cu efecte magice. Aceeasi micuta biblioteca pazita de Dixy, pitica cu ochi violet care ne poftea mereu in sala de lectura cu o voce pitigaiata, aceeasi casa veche si nelocuita in care se spune ca a locuit un vrajitor si................. ceva nou......... ''ORNICARIA LUI OTTO--TIC-TAC-O'CLOCK''
Am inceput sa ma indrept acolo cu pasi grabiti vazand ca e ceva nou. Incercam sa ma gandesc la toate cartile din biblioteca pe care le citisem insa nu-mi aminteam sa fi vazut in vreuna cuvantul ''ornicarie'' . Parea ceva nou si iesit din comun. Imi era rusine ca voi intra acolo fara sa stiu unde ma duc si cu toate acestea m-am trezit pe neasteptate in fata unei usi de lemn masiv, pe care era sculptat un simbol de-al elfilor pe care il stiam de mic. Era un Pegasus calarit de o fata frumoasa- iar asta insemna ''timp''. Am batut sfios la usa si am deschis-o. Desi era noua scartaia din toate madularele ca si cum ar fi fost un batran pe patul de moarte. M-a lovit un aier inchis asemanator cu cel din biblioteca si un zgomot ciudat. Peste tot se auzea un ticait straniu si nedefinit. Cand ochii mei s-au obisnuit cu lumina mi-am dat seama ca acolo sunt niste lucrusoare rotunde care aveau ace in interior. Acele ace mergeau unul dupa altul. Cel mic mergea foarte repede, mijlociul dupa el iar cel mare aproape ca nu se putea urni. Mi se parea ca aceste ace erau orientate in functie de niste simboluri de-ale oamenilor pe care bunica mea le numea ''cifre''. Eu nu ma descurcam prea bine la cititul acestora insa nici nu imi dadusem interesul.
Ciudat era ca fiecare din aceste creatii avea ceva special. Nu existau doua la fel. Unele erau micute si simple, altele erau mai mari si brodate cu nestemate, altele aveau forme ciudate: de caleasca, de cufar fermecat sau de cutie pentru cadouri specifica oamenilor. Unele erau atarnate de perete si aveau pe langa micuta sfera cu acusoare o greutate sub ele care se tot balansa in continuu amplificand sunetul acusoarelor. Cea mai interesanta creatie insa mi s-a parut una din care iesea o pasare la un interval binedefinit. Pasarea canta frumos timp de cateva secunde dupa care intra tacticos intr-un fel de iatac ferecat. Ma uitam la aceste lucruri cu fascinatie cand cineva mi-a pus mana pe umar. Era un domn inalt si simpatic. Avea parul blond-platinat, era slabut si purta ochelari. Respira adanc si intens. Dupa ce imi arunca o privire imi zambi si spuse intr-o voce guturala dar mangaietoare:
-Bun venit in ornicaria mea! Eu sunt Otto. Cu ce pot sa te ajut?
Am simtit cum obrajii mi se faceau din ce in ce mai rosii. Nu stiam ce sa ii raspund. De fapt pentru ce venisem acolo?
-Sunt Ferio...... am inceput eu balbaindu-ma. Am vrut sa vad.......... ma intereseaza........
Otto ma privea cu un zambet cald:
-Vrei sa vezi ce este aici de fapt nu?
-Eu.......
-Este o ornicarie. Un loc magic unde timpul nu mai are secrete. Cu aceste bijuterii care se numesc ''ornice'' noi masuram zile, ore, minute si chiar secunde. Tic-tac este sunetul lor, cantecelul lor, felul in care ne spun ca sunt alaturi de noi si ca ne arata cat timp s-a scurs si cat a mai ramas din calatoria noastra prin aceasta lume.
-Dar sunt omenesti nu? am spus eu dandu-mi seama prea tarziu ca vorbeam cu un om.
-Da. a raspuns Otto razand. Elfii nu masoara timpul fiindca sunt nemuritori iar altor creaturi probabil nu le pasa insa noi avem o viata mai scurta asa ca trebuie sa stim exact cum ne calculam actiunile.
-Stii mitologie? Stii de elfi?
-Orice ornicar stie. Si tu esti un Herratius. Mi-am dat seama de asta fiindca de cand ai intrat ochii ti-au sclipit. Am vazut sclipirea marii.
-Dar am sa mai masor timpul cand voi deveni o creatura a apelor?
-Desigur . Doar ca atunci vei avea un ornic permanent cu tine.
-De unde am sa-l iau?
-Nu trebuie sa il cumperi. Inima ta va bate atat de tare si de clar incat vei masura timpul cu ea chiar si daca te transformi in cea mai mica vietate.
-Dar eu vreau un ornic uman. Vreau sa invat cifrele.
Atunci stai pe langa mine mai mult timp si te voi invata mestesugul meu.
Dupa cateva luni petrecute alaturi de Otto am inceput sa il ajut la multe lucruri. Nu numai ca stiam sa citesc cifrele oamenilor dar fabricam ornice pentru ei. Le decoram in fel si chip iar oamenilor le placeau. Otto tinea mult la mine insa pe zi ce trecea mi se parea mai abatut si mai palid. Era bolnav si nu mai putea sa lucreze. Intr-o zi mi-a spus:
-Ferio, tin la tine mai mult ca la un fiu. Eu nu mai pot lucra asa ca iti las pe mana ornicaria mea. Te rog nu o distruge. Da-i o sansa timpului omenesc chiar daca tu vei trai mai mult. Lasa ticaitul sa gadile si urechile altora si fa treaba cu drag ca si pana acum. Un ornicar bun da viata unui ornic. Iar cel care il cumpara parca isi recapata cel putin un sfert din viata sa. Incearca sa simti si tu ca un muritor de rand macar pentru cateva clipe copil al marii.
-Voi face exact asa cum mi-ai spus. Si duipa ce Otto m-a sarutat pe frunte eu am simtit ca ma inalt pe culmile creatiei si am inceput sa fabric in fiecare zi cate zece ornice cu modele noi si frumoase. Totul era prosper si minunat insa eu a trebuit sa parasesc ornicaria fiindca incepeam sa ma transform in calut de mare asa cum imi dorisem din copilarie.
Inainte de a pleca insa am facut un ornic frumos. Era mare din lemn cu diamante si rubine sculptate. Sfera din mijloc era stralucitoare iar acele erau din aur. Am scrijelit in lemn cu un betigas de trestie ''PENTRU OTTO, CEL MAI PRICEPUT ORNICAR DIN LUME'' si i l-am daruit inainte de a pleca spre mare. El a plans de bucurie si nu a putut sa spuna nimic. M-a batut parinteste pe umar si m-a rugat sa-l las sa ma acompamieze pe mare.
Am mai creat cateva ornice pe care le-am daruit oamenilor din sat iar apoi am inchis ornicaria. Am luat cheia cu mine si am aruncat-o in mare. Am plans impreuna cu Otto amintindu-ne de vremurile frumoase dupa care ne-am luat la revedere iar eu m-am aruncat in mare. Am mai scos capul la suprafata inca o data insa nu mai eram om. Ma transformasem, iar atunci Otto a inceput sa zambeasca si sa-mi faca semne cu mana.
Sunt sigur acum ca a murit. Ma gandesc adesea la el si simt ca mi-e dor. Insa il am mereu aproape pe el impreuna cu amintirea ornicariei. Le am aici, in ORNICUL FERMECAT AL INIMII MELE.
Noi, Herratius suntem niste creaturi ale apei care in copilarie avem chip de om insa pe masura ce crestem luam infatisarea animalului marin preferat. Eu acum sunt un calut de mare. Am ales sa fiu asa fiindca sunt pasnic si nu un ucigas ca alti Herratius care prefera sa se transforme in rechini sau alte astfel de creaturi periculoase. Cand eram mic insa, aveam chip de baietel si mi se spunea Ferio.
Mama mea, Herratius si ea nu a avut cum sa aiba grija de mine prea mult timp fiindca ea devenise deja delfin cand eu aveam doar cinci ani si in nestiinta mea ma temeam foarte mult de ea. Taticul meu era om si nu l-am cunoscut prea bine. Locuiam in casa bunicii Celleste care desi era om cunostea foarte bine mitologia si creaturile fantastice ale lumii.
Intr-o zi bunica a plecat de acasa rugandu-ma sa ma joc frumos si sa am grija de mine. In acea zi simteam nevoia de aventura si ma gandeam sa o caut oriunde. Am iesit din gradina bunicii si am inceput sa cutreier monotona strada ''Oceanida''. Nimic schimbat... acelasi magazin cu dulciuri asezat exact langa casa inginerului Ben, aceeasi spiterie cu peretii scorojiti de unde doamna Helga, o batranica simpatica ne zambea tuturor si ne intreba daca nu vrem o pilula care oprea orice durere cu efecte magice. Aceeasi micuta biblioteca pazita de Dixy, pitica cu ochi violet care ne poftea mereu in sala de lectura cu o voce pitigaiata, aceeasi casa veche si nelocuita in care se spune ca a locuit un vrajitor si................. ceva nou......... ''ORNICARIA LUI OTTO--TIC-TAC-O'CLOCK''
Am inceput sa ma indrept acolo cu pasi grabiti vazand ca e ceva nou. Incercam sa ma gandesc la toate cartile din biblioteca pe care le citisem insa nu-mi aminteam sa fi vazut in vreuna cuvantul ''ornicarie'' . Parea ceva nou si iesit din comun. Imi era rusine ca voi intra acolo fara sa stiu unde ma duc si cu toate acestea m-am trezit pe neasteptate in fata unei usi de lemn masiv, pe care era sculptat un simbol de-al elfilor pe care il stiam de mic. Era un Pegasus calarit de o fata frumoasa- iar asta insemna ''timp''. Am batut sfios la usa si am deschis-o. Desi era noua scartaia din toate madularele ca si cum ar fi fost un batran pe patul de moarte. M-a lovit un aier inchis asemanator cu cel din biblioteca si un zgomot ciudat. Peste tot se auzea un ticait straniu si nedefinit. Cand ochii mei s-au obisnuit cu lumina mi-am dat seama ca acolo sunt niste lucrusoare rotunde care aveau ace in interior. Acele ace mergeau unul dupa altul. Cel mic mergea foarte repede, mijlociul dupa el iar cel mare aproape ca nu se putea urni. Mi se parea ca aceste ace erau orientate in functie de niste simboluri de-ale oamenilor pe care bunica mea le numea ''cifre''. Eu nu ma descurcam prea bine la cititul acestora insa nici nu imi dadusem interesul.
Ciudat era ca fiecare din aceste creatii avea ceva special. Nu existau doua la fel. Unele erau micute si simple, altele erau mai mari si brodate cu nestemate, altele aveau forme ciudate: de caleasca, de cufar fermecat sau de cutie pentru cadouri specifica oamenilor. Unele erau atarnate de perete si aveau pe langa micuta sfera cu acusoare o greutate sub ele care se tot balansa in continuu amplificand sunetul acusoarelor. Cea mai interesanta creatie insa mi s-a parut una din care iesea o pasare la un interval binedefinit. Pasarea canta frumos timp de cateva secunde dupa care intra tacticos intr-un fel de iatac ferecat. Ma uitam la aceste lucruri cu fascinatie cand cineva mi-a pus mana pe umar. Era un domn inalt si simpatic. Avea parul blond-platinat, era slabut si purta ochelari. Respira adanc si intens. Dupa ce imi arunca o privire imi zambi si spuse intr-o voce guturala dar mangaietoare:
-Bun venit in ornicaria mea! Eu sunt Otto. Cu ce pot sa te ajut?
Am simtit cum obrajii mi se faceau din ce in ce mai rosii. Nu stiam ce sa ii raspund. De fapt pentru ce venisem acolo?
-Sunt Ferio...... am inceput eu balbaindu-ma. Am vrut sa vad.......... ma intereseaza........
Otto ma privea cu un zambet cald:
-Vrei sa vezi ce este aici de fapt nu?
-Eu.......
-Este o ornicarie. Un loc magic unde timpul nu mai are secrete. Cu aceste bijuterii care se numesc ''ornice'' noi masuram zile, ore, minute si chiar secunde. Tic-tac este sunetul lor, cantecelul lor, felul in care ne spun ca sunt alaturi de noi si ca ne arata cat timp s-a scurs si cat a mai ramas din calatoria noastra prin aceasta lume.
-Dar sunt omenesti nu? am spus eu dandu-mi seama prea tarziu ca vorbeam cu un om.
-Da. a raspuns Otto razand. Elfii nu masoara timpul fiindca sunt nemuritori iar altor creaturi probabil nu le pasa insa noi avem o viata mai scurta asa ca trebuie sa stim exact cum ne calculam actiunile.
-Stii mitologie? Stii de elfi?
-Orice ornicar stie. Si tu esti un Herratius. Mi-am dat seama de asta fiindca de cand ai intrat ochii ti-au sclipit. Am vazut sclipirea marii.
-Dar am sa mai masor timpul cand voi deveni o creatura a apelor?
-Desigur . Doar ca atunci vei avea un ornic permanent cu tine.
-De unde am sa-l iau?
-Nu trebuie sa il cumperi. Inima ta va bate atat de tare si de clar incat vei masura timpul cu ea chiar si daca te transformi in cea mai mica vietate.
-Dar eu vreau un ornic uman. Vreau sa invat cifrele.
Atunci stai pe langa mine mai mult timp si te voi invata mestesugul meu.
Dupa cateva luni petrecute alaturi de Otto am inceput sa il ajut la multe lucruri. Nu numai ca stiam sa citesc cifrele oamenilor dar fabricam ornice pentru ei. Le decoram in fel si chip iar oamenilor le placeau. Otto tinea mult la mine insa pe zi ce trecea mi se parea mai abatut si mai palid. Era bolnav si nu mai putea sa lucreze. Intr-o zi mi-a spus:
-Ferio, tin la tine mai mult ca la un fiu. Eu nu mai pot lucra asa ca iti las pe mana ornicaria mea. Te rog nu o distruge. Da-i o sansa timpului omenesc chiar daca tu vei trai mai mult. Lasa ticaitul sa gadile si urechile altora si fa treaba cu drag ca si pana acum. Un ornicar bun da viata unui ornic. Iar cel care il cumpara parca isi recapata cel putin un sfert din viata sa. Incearca sa simti si tu ca un muritor de rand macar pentru cateva clipe copil al marii.
-Voi face exact asa cum mi-ai spus. Si duipa ce Otto m-a sarutat pe frunte eu am simtit ca ma inalt pe culmile creatiei si am inceput sa fabric in fiecare zi cate zece ornice cu modele noi si frumoase. Totul era prosper si minunat insa eu a trebuit sa parasesc ornicaria fiindca incepeam sa ma transform in calut de mare asa cum imi dorisem din copilarie.
Inainte de a pleca insa am facut un ornic frumos. Era mare din lemn cu diamante si rubine sculptate. Sfera din mijloc era stralucitoare iar acele erau din aur. Am scrijelit in lemn cu un betigas de trestie ''PENTRU OTTO, CEL MAI PRICEPUT ORNICAR DIN LUME'' si i l-am daruit inainte de a pleca spre mare. El a plans de bucurie si nu a putut sa spuna nimic. M-a batut parinteste pe umar si m-a rugat sa-l las sa ma acompamieze pe mare.
Am mai creat cateva ornice pe care le-am daruit oamenilor din sat iar apoi am inchis ornicaria. Am luat cheia cu mine si am aruncat-o in mare. Am plans impreuna cu Otto amintindu-ne de vremurile frumoase dupa care ne-am luat la revedere iar eu m-am aruncat in mare. Am mai scos capul la suprafata inca o data insa nu mai eram om. Ma transformasem, iar atunci Otto a inceput sa zambeasca si sa-mi faca semne cu mana.
Sunt sigur acum ca a murit. Ma gandesc adesea la el si simt ca mi-e dor. Insa il am mereu aproape pe el impreuna cu amintirea ornicariei. Le am aici, in ORNICUL FERMECAT AL INIMII MELE.
vineri, 2 aprilie 2010
Oh, Very Young!
First of all I must say that this post could be published only with the help of this great and touching song that makes me burst into tears every time I listen to it.
It takes a great deal of courage and strenght to go through this lovely time of our lives, when we think that we can do it all and that the whole world is at our feet.
The elders seam to have forgotten how to dream and how to see the world through the eyes of adolescents, but as the song sais, sensations like this go away along with age and you must say goodbye to them although ''a goodbye makes the journey harder still''.
So what will it be later?
What will we feel like after leaving this age of glory?
Oh very young, what will you leave us this time?
Will you ride the great white bird up to Heaven, taking the whishes of the olders along with us?
Will we get that far?
And will this feelings still come to us even if we are older?
These are questions without an answer though because none can tell us anything about the roads that we'll trade upon in life, and though the elders have experienced more than us they cannot know what we'll feel in the future.
They'll never see the world through our eyes again because they have forgoten how it is to be.......''VERY YOUNG''............
It takes a great deal of courage and strenght to go through this lovely time of our lives, when we think that we can do it all and that the whole world is at our feet.
The elders seam to have forgotten how to dream and how to see the world through the eyes of adolescents, but as the song sais, sensations like this go away along with age and you must say goodbye to them although ''a goodbye makes the journey harder still''.
So what will it be later?
What will we feel like after leaving this age of glory?
Oh very young, what will you leave us this time?
Will you ride the great white bird up to Heaven, taking the whishes of the olders along with us?
Will we get that far?
And will this feelings still come to us even if we are older?
These are questions without an answer though because none can tell us anything about the roads that we'll trade upon in life, and though the elders have experienced more than us they cannot know what we'll feel in the future.
They'll never see the world through our eyes again because they have forgoten how it is to be.......''VERY YOUNG''............
miercuri, 24 martie 2010
Drumul vietii
Se zice ca, o data cineva fara sa se cunoasca, fara sa fie cunoscut insa dorindu-si ceva nedefinit s-a urcat pe stanca vietii si a inceput sa caute.
In drumul sau, ochii au inceput sa i se deschida, iar ca semn al providentei a gasit o piatra stralucitoare pe care a considerat-o un semn bun. A ascuns-o insa de frica de a nu fi descoperita si a continuat sa mearga. Nu voia sa o examineze fiindca era sigur ca in spatele sau mai este cineva care il urmareste si vrea sa i-o ia. Incercand sa pastreze acest gand in minte a inceput sa alerge . Alerga in nestire fara sa observe ca in jurul lui inmuguriseracopacii, ca soarele dogorea, ca oamenii incepusera sa stranga recolta sau ca gerul aduna familiile fericite langa foc. Alerga intr-un urcus continuu stiind sigur ceea ce avea de facut. Trebuia sa scape de omul care il urmarea si trebuia sa duca piatra la loc adapostit unde sa se bucure in liniste de secretul ascuns de aceasta.
Ani de zile a alergat omul cu piatra in mana. Ani de zile a negat tot ceea ce trebuia sa vada. Ani de zile a alergat, ascunzandu-se de propria sa umbra fiindca nimeni nu era in spatele lui. Ani de zile a fost izolat de omenire ascunzand un lucru pe care ar fi trebuit sa-l stie.
Cand s-a convins ca nu mai era nimeni in spatele lui, omul fericit s-a oprit la umbra unui copac (caci era vara) si a adormit acolo, cu piatra in mana. A dormit. A dprmit profund ca un copilas fara vise bune sau rele. A dormit timp de alti ani. Treceau anotimpurile, se nasteau si mureau oameni, se descopereau noi comori insa el tot dormea. Era foarte obosit.
Intr-o dimineata de primavara insa s-a trezit. Era bucuros ca se odihnise si abia astepta sa descopere ceea ce piatra stralucitoare avea sa-i ascunda. A constatat insa cu tristete ca piatra nu mai era in mana sa. Disparuse. Probabil ca alta persoana o luase atunci cand omul dormea. Atunci, acesta s-a ridicat si a inceput iara sa fuga in cautarea acesteia. A batut lumea in lung si in lat timp de ani de zile intreband de piatra sa. Nimeni nu stia nimic despre ''piatra lucioasa care ascunde secrete si comori'' Cu totii erau convinsi ca omul minte.
Cand s-a decis ca nu mai are rost sa alerge, omul s-a asezat laumbra aceluiasi copac, foarte trist si deznadajduit .
Dupa somnul sau lung de alti cativa ani s-a trezit. A gasit piatra in buzunarul sau de la piept. Era la el. A fost acolo tot timpul. A alergat de prisos. Cat o studia fericit insa, aceasta i-a cazut din mana, iar un vultur ce trecea prin apropiere a prins-o in cioc si a ziburat cu ea pana foarte departe unde omul nu mai putea sa ajunga.
In ultimii ani din viata, omul a inceput sa mearga din nou, insa de data aceasta intr-un pas mai lent fiindca nu mai avea vlaga si nici tinta. A mers si tot a mers cautand ceva . Ceva ce nu stia daca va gasi. Dupa un timp i s-a facut somn si a adormit in drum fiindca nu a mai putut sa caute umbra unui copac din cauza oboselii. A adormit si nu s-a mai trezit. Pe fata lui era insa intiparita o umbra de melancolie pentru piatra magica ce nu i-a dezvaluit secretele sale.
Nu fugi mereu in cautarea unui lucru! Fa-o moderat! Cauta-ti fiinta in orice! Traieste in prezent si nu te pierde! Imparte si cu altul fericirea ta! Nu fi ca acest om ce a pierdut o viata in cautarea a ceea ce nu putea gasi!
In drumul sau, ochii au inceput sa i se deschida, iar ca semn al providentei a gasit o piatra stralucitoare pe care a considerat-o un semn bun. A ascuns-o insa de frica de a nu fi descoperita si a continuat sa mearga. Nu voia sa o examineze fiindca era sigur ca in spatele sau mai este cineva care il urmareste si vrea sa i-o ia. Incercand sa pastreze acest gand in minte a inceput sa alerge . Alerga in nestire fara sa observe ca in jurul lui inmuguriseracopacii, ca soarele dogorea, ca oamenii incepusera sa stranga recolta sau ca gerul aduna familiile fericite langa foc. Alerga intr-un urcus continuu stiind sigur ceea ce avea de facut. Trebuia sa scape de omul care il urmarea si trebuia sa duca piatra la loc adapostit unde sa se bucure in liniste de secretul ascuns de aceasta.
Ani de zile a alergat omul cu piatra in mana. Ani de zile a negat tot ceea ce trebuia sa vada. Ani de zile a alergat, ascunzandu-se de propria sa umbra fiindca nimeni nu era in spatele lui. Ani de zile a fost izolat de omenire ascunzand un lucru pe care ar fi trebuit sa-l stie.
Cand s-a convins ca nu mai era nimeni in spatele lui, omul fericit s-a oprit la umbra unui copac (caci era vara) si a adormit acolo, cu piatra in mana. A dormit. A dprmit profund ca un copilas fara vise bune sau rele. A dormit timp de alti ani. Treceau anotimpurile, se nasteau si mureau oameni, se descopereau noi comori insa el tot dormea. Era foarte obosit.
Intr-o dimineata de primavara insa s-a trezit. Era bucuros ca se odihnise si abia astepta sa descopere ceea ce piatra stralucitoare avea sa-i ascunda. A constatat insa cu tristete ca piatra nu mai era in mana sa. Disparuse. Probabil ca alta persoana o luase atunci cand omul dormea. Atunci, acesta s-a ridicat si a inceput iara sa fuga in cautarea acesteia. A batut lumea in lung si in lat timp de ani de zile intreband de piatra sa. Nimeni nu stia nimic despre ''piatra lucioasa care ascunde secrete si comori'' Cu totii erau convinsi ca omul minte.
Cand s-a decis ca nu mai are rost sa alerge, omul s-a asezat laumbra aceluiasi copac, foarte trist si deznadajduit .
Dupa somnul sau lung de alti cativa ani s-a trezit. A gasit piatra in buzunarul sau de la piept. Era la el. A fost acolo tot timpul. A alergat de prisos. Cat o studia fericit insa, aceasta i-a cazut din mana, iar un vultur ce trecea prin apropiere a prins-o in cioc si a ziburat cu ea pana foarte departe unde omul nu mai putea sa ajunga.
In ultimii ani din viata, omul a inceput sa mearga din nou, insa de data aceasta intr-un pas mai lent fiindca nu mai avea vlaga si nici tinta. A mers si tot a mers cautand ceva . Ceva ce nu stia daca va gasi. Dupa un timp i s-a facut somn si a adormit in drum fiindca nu a mai putut sa caute umbra unui copac din cauza oboselii. A adormit si nu s-a mai trezit. Pe fata lui era insa intiparita o umbra de melancolie pentru piatra magica ce nu i-a dezvaluit secretele sale.
Nu fugi mereu in cautarea unui lucru! Fa-o moderat! Cauta-ti fiinta in orice! Traieste in prezent si nu te pierde! Imparte si cu altul fericirea ta! Nu fi ca acest om ce a pierdut o viata in cautarea a ceea ce nu putea gasi!
miercuri, 17 martie 2010
Naluca Soarelui
Incepe o noua zi.
Incepe o noua viata. Astazi lasam la o parte tristetile de ieri. Chemam zorile in ajutor, apoi ne inarmam cu zambete si pornim la drum cu un sarut pe frunte din partea soarelui.
Dupa o ceasca de fericire deja ochii nostri se deschid larg pentru a primi in dar cantul pasarelelor. Mai tarziu, incepem sa ne prindem cu totii de mana si sa mergem impreuna spre nou, spre ceva neasteptat, spre drumul vietii care ni se pare monoton insa nu este acelasi.
Orele trec una dupa alta, iar noi, prinsi intr-un vartej de vise incepem sa ne simtim infometati. Ne hranim cu o rugaciune si ne odihnim intr-un miraj pentru o clipa. Apoi renastem. Continuam ceea ce am inceput cu catva timp in urma. Mergem fara sa ne oprim. Cu totii, strans legati unul de altul, cu mainile lipite de cel de langa noi mergem fara sa ne oprim. Timpul trece. Ne simtim din ce in ce mai istoviti. Soarele isi ia la revedere, facandu-i loc surorii sale luna pe bolta cereasca. Ne oprim din mers. Ne asezam la umbra protectoare a unui maslin si asteptam permisiunea de a intra in tara viselor unde totul e posibil.
Insa nu avem cum sa plecam toti. Unul trebuie sa stea de paza. Cineva trebuie sa se desprinda de mana mea sau poate a ta si trebuie sa ne pazeasca pe noi, cei care mergem mereu, sa stea la capul nostru si sa nu permita entitatilor negative sa intre in lumea noastra interioara.
Dar cine oare sa-si sacrifice calatoria spre Tara Viselor? Nimeni nu vrea asta. Incepem sa ne gandim intens dupa care, ne prindem in cercul nostru magic care se invarte. Asa incepem noi sa vedem lumea cu alti ochi. Ne invartim in jurul maslinului fermecat. Incet, incet apoi mai repede, mai repede, mai repede si mai repede si mai repede cel mai repede MULT MAI REPEDE DECAT S-A INVARTIT CINEVA PANA ACUM. Nu mai vedem nimic in jur totul e o nebuloasa. Incercam sa strigam unul la altul insa nu ne putem auzi parca numai vantul ne sopteste misterele sale iar noi suntem atat de uniti insa atat de pierduti unul de altul incat ne cautam cu disperare fara sa vrem desi suntem prinsi unul de altul.
Apoi incepem sa incetinim mai incet si mai incet incet de tot........ ne-am oprit. Cadem la pamant cu totii, cad eu, cazi si tu , cade si el, cade si ea, cad si ei, cad si ele, toti suntem acum individuali. Avem mainile libere. Fiecare decide sa plece pe drumul sau, asa ca ne despartim. Desi nu mai suntem impreuna noi tot continuam sa mergem fara oprire, primind binecuvintarea diminetii, sarutul soarelui si ceasca de fericire in fiecare dimineata.
.................................................................
A trecut ceva timp de atunci, iar eu, Naluca Soarelui nu m-am oprit inca din mers. Uneori ma mai odihnesc la umbra acelui salcam si imi petrec acolo chiar si noptile. Sunt fericita dar totusi mi-e dor de celelalte naluci cu care mergeam inainte si de stransoarea puternica pe care o simteam mereu de ambele maini...........
Incepe o noua viata. Astazi lasam la o parte tristetile de ieri. Chemam zorile in ajutor, apoi ne inarmam cu zambete si pornim la drum cu un sarut pe frunte din partea soarelui.
Dupa o ceasca de fericire deja ochii nostri se deschid larg pentru a primi in dar cantul pasarelelor. Mai tarziu, incepem sa ne prindem cu totii de mana si sa mergem impreuna spre nou, spre ceva neasteptat, spre drumul vietii care ni se pare monoton insa nu este acelasi.
Orele trec una dupa alta, iar noi, prinsi intr-un vartej de vise incepem sa ne simtim infometati. Ne hranim cu o rugaciune si ne odihnim intr-un miraj pentru o clipa. Apoi renastem. Continuam ceea ce am inceput cu catva timp in urma. Mergem fara sa ne oprim. Cu totii, strans legati unul de altul, cu mainile lipite de cel de langa noi mergem fara sa ne oprim. Timpul trece. Ne simtim din ce in ce mai istoviti. Soarele isi ia la revedere, facandu-i loc surorii sale luna pe bolta cereasca. Ne oprim din mers. Ne asezam la umbra protectoare a unui maslin si asteptam permisiunea de a intra in tara viselor unde totul e posibil.
Insa nu avem cum sa plecam toti. Unul trebuie sa stea de paza. Cineva trebuie sa se desprinda de mana mea sau poate a ta si trebuie sa ne pazeasca pe noi, cei care mergem mereu, sa stea la capul nostru si sa nu permita entitatilor negative sa intre in lumea noastra interioara.
Dar cine oare sa-si sacrifice calatoria spre Tara Viselor? Nimeni nu vrea asta. Incepem sa ne gandim intens dupa care, ne prindem in cercul nostru magic care se invarte. Asa incepem noi sa vedem lumea cu alti ochi. Ne invartim in jurul maslinului fermecat. Incet, incet apoi mai repede, mai repede, mai repede si mai repede si mai repede cel mai repede MULT MAI REPEDE DECAT S-A INVARTIT CINEVA PANA ACUM. Nu mai vedem nimic in jur totul e o nebuloasa. Incercam sa strigam unul la altul insa nu ne putem auzi parca numai vantul ne sopteste misterele sale iar noi suntem atat de uniti insa atat de pierduti unul de altul incat ne cautam cu disperare fara sa vrem desi suntem prinsi unul de altul.
Apoi incepem sa incetinim mai incet si mai incet incet de tot........ ne-am oprit. Cadem la pamant cu totii, cad eu, cazi si tu , cade si el, cade si ea, cad si ei, cad si ele, toti suntem acum individuali. Avem mainile libere. Fiecare decide sa plece pe drumul sau, asa ca ne despartim. Desi nu mai suntem impreuna noi tot continuam sa mergem fara oprire, primind binecuvintarea diminetii, sarutul soarelui si ceasca de fericire in fiecare dimineata.
.................................................................
A trecut ceva timp de atunci, iar eu, Naluca Soarelui nu m-am oprit inca din mers. Uneori ma mai odihnesc la umbra acelui salcam si imi petrec acolo chiar si noptile. Sunt fericita dar totusi mi-e dor de celelalte naluci cu care mergeam inainte si de stransoarea puternica pe care o simteam mereu de ambele maini...........
luni, 8 martie 2010
Traire interioara
Este a doua oara cand mi se intampla....... N-ar trebui sa scriu aici ceva atat de personal insa nu am de ales. Trebuie sa ma descarc si nu am cui.
Stresul amaraste o populatie intreaga, dar cel mai mult ii distruge pe cei care nu il simt si au in jurul lor persoane stresate. Cotidianul te omoara fiindca un anume personaj important din viata mea nu poate sa se detaseze. Asta ii face rau. Imi face si mie rau caci ma face sa plang. E a doua oara deja cand plang fara sa ma pot opri. Tipetele ma omoara. Urasc momentele in care cineva isi varsa furia prin gesturi (aruncatul unei carpe de praf sau trantitul usii fara a spune vreun cuvant). Eu nu am facut asta pana acum si nu cred ca o voi face. Cel putin voi incerca sa nu o fac. Eu cand sunt trista imi inec amarul in lacrimi sarate si reci pe fata mea care mi se inroseste. Vocea mea nu mai suna clar. Ingaim cuvinte in nestire pe cand altul imi vorbeste pe ton rastit ''nu e vina mea ca nu ai atentia la tin e azi'' Doare mai rau ca un cutit. Nu pot sa las asa ceva sa treaca pe langa mine. Mintea mea incearca sa ma incurajeze promitandu-mi delectarea cu o melodie de la Priest sau cu orice alt lucru care-mi place insa nu reuseste. Am un scut care ma protejeaza in fata oricarei persoane exceptand una singura. Ma pot apara cu un zambet, pot lasa vorbe sa treaca pe langa mine mereu fara a le lua in seama si fara a ma consuma. Insa atunci cand cineva anume ridica tonul totul se spulbera. Nu mai am cuvinte iar daca plang in fata ei (desi incerc sa nu o fac) lacrimile mele imi fac mult mai rau. ''hai nu mai plange ca n-ai de ce'' . Dar eu nu ma mai pot stapani. E a doua oara cand orice as face lacrimile nu pleaca de pe fata mea. E a doua oara cand nu mai pot sa cedez. Ma acuz de slabiciune si tot nu rezist. Incerc sa ma mangai , sa ma alin apoi sa fiu furioasa cu mine dar toate astea fara folos. Nu ma pot pori din plans
Asa cum spuneam la inceput am ajuns la concluzia ca stresul ii raneste mai rau pe cei care nu o simt, fiindca are un impact direct primit de la persoanele din jur (cele stresate). Eu nu pot schimba pe nimeni si nu stiu ce voi fi pe viitor. Dar vreau sa incerc sa nu fiu irascibila. Cine stie ce va gandi copilul meu daca as fi asa?
Stau uneori si ma gandesc la ''ce-ar fi daca?'' inventez fantezii nedeslusite si imi spun ca e imposibil. Dar pe zi ce trece mi se intampla multe lucruri pe care le credeam fictive.
Ma gandeam ca nu am sa patesc la fel ca altii. Ma gandeam ca nu am sa aud vreodata ceea ce mi se spune sau ceea ce isi spun acele persoane care pentru mine sunt cele mai importante din viata mea. De ce atatia nervi? Fir-ar el de stres! Fir-ar ele de probleme la serviciu! UNDE ESTE OARE PACEA? ACEEA PE CARE O CANTAU HIPIOTII? Jur ca nu e prea tarziu sa o simtim si noi. Poate ca un pic de efort nu ar strica. Eu nu sunt stresata dar nici nu stiu sa ma enervez. Nu stiu sa comentez in fata altei persoane insa stiu sa plang.
Stiu sa plang mai bine decat oricine uneori. Stiu sa plang mult mult de tot. Stiu sa scriu plangand. Stiu sa multumesc Cerului ca m-a facut sa plang si sa nu raspund unui tipat cu altul, sa nu incep sa ma rastesc la cel care ma cearta. Incep uneori sa o fac dar nu imi iese asa ca eu cedez repede si las lacrimile care nu fac rau nimanui sa-mi serveasca drept alinare ,poate chiar si razbunare............
Stresul amaraste o populatie intreaga, dar cel mai mult ii distruge pe cei care nu il simt si au in jurul lor persoane stresate. Cotidianul te omoara fiindca un anume personaj important din viata mea nu poate sa se detaseze. Asta ii face rau. Imi face si mie rau caci ma face sa plang. E a doua oara deja cand plang fara sa ma pot opri. Tipetele ma omoara. Urasc momentele in care cineva isi varsa furia prin gesturi (aruncatul unei carpe de praf sau trantitul usii fara a spune vreun cuvant). Eu nu am facut asta pana acum si nu cred ca o voi face. Cel putin voi incerca sa nu o fac. Eu cand sunt trista imi inec amarul in lacrimi sarate si reci pe fata mea care mi se inroseste. Vocea mea nu mai suna clar. Ingaim cuvinte in nestire pe cand altul imi vorbeste pe ton rastit ''nu e vina mea ca nu ai atentia la tin e azi'' Doare mai rau ca un cutit. Nu pot sa las asa ceva sa treaca pe langa mine. Mintea mea incearca sa ma incurajeze promitandu-mi delectarea cu o melodie de la Priest sau cu orice alt lucru care-mi place insa nu reuseste. Am un scut care ma protejeaza in fata oricarei persoane exceptand una singura. Ma pot apara cu un zambet, pot lasa vorbe sa treaca pe langa mine mereu fara a le lua in seama si fara a ma consuma. Insa atunci cand cineva anume ridica tonul totul se spulbera. Nu mai am cuvinte iar daca plang in fata ei (desi incerc sa nu o fac) lacrimile mele imi fac mult mai rau. ''hai nu mai plange ca n-ai de ce'' . Dar eu nu ma mai pot stapani. E a doua oara cand orice as face lacrimile nu pleaca de pe fata mea. E a doua oara cand nu mai pot sa cedez. Ma acuz de slabiciune si tot nu rezist. Incerc sa ma mangai , sa ma alin apoi sa fiu furioasa cu mine dar toate astea fara folos. Nu ma pot pori din plans
Asa cum spuneam la inceput am ajuns la concluzia ca stresul ii raneste mai rau pe cei care nu o simt, fiindca are un impact direct primit de la persoanele din jur (cele stresate). Eu nu pot schimba pe nimeni si nu stiu ce voi fi pe viitor. Dar vreau sa incerc sa nu fiu irascibila. Cine stie ce va gandi copilul meu daca as fi asa?
Stau uneori si ma gandesc la ''ce-ar fi daca?'' inventez fantezii nedeslusite si imi spun ca e imposibil. Dar pe zi ce trece mi se intampla multe lucruri pe care le credeam fictive.
Ma gandeam ca nu am sa patesc la fel ca altii. Ma gandeam ca nu am sa aud vreodata ceea ce mi se spune sau ceea ce isi spun acele persoane care pentru mine sunt cele mai importante din viata mea. De ce atatia nervi? Fir-ar el de stres! Fir-ar ele de probleme la serviciu! UNDE ESTE OARE PACEA? ACEEA PE CARE O CANTAU HIPIOTII? Jur ca nu e prea tarziu sa o simtim si noi. Poate ca un pic de efort nu ar strica. Eu nu sunt stresata dar nici nu stiu sa ma enervez. Nu stiu sa comentez in fata altei persoane insa stiu sa plang.
Stiu sa plang mai bine decat oricine uneori. Stiu sa plang mult mult de tot. Stiu sa scriu plangand. Stiu sa multumesc Cerului ca m-a facut sa plang si sa nu raspund unui tipat cu altul, sa nu incep sa ma rastesc la cel care ma cearta. Incep uneori sa o fac dar nu imi iese asa ca eu cedez repede si las lacrimile care nu fac rau nimanui sa-mi serveasca drept alinare ,poate chiar si razbunare............
duminică, 7 martie 2010
Vedenia
-DING DING DING DING!!!!!!
-Ooooooooffffff......... de ce ? Iar e dimineata? Ceasul asta ma scoate din sarite. Asa spune Loulou cand se trezeste. Se uita la ceas cu atentie si vede ca intr-adevar ceasul nu a gresit nici de data aceasta si ca este exact ora la care ar trebui sa se trezeasca. Mai ofteaza o data si se da jos din pat. Camera ei este animata cu tot felul de postere, desene si imagini cu trupele ei preferate care o fac sa zambeasca in fiecare dimineata.Deschide calculatorul. Ii asculta zanganitul metalic pe care il adora in felul ei. Isi citeste mesajele. Azi primeste ceva neasteptat, ceva ce chiar nu se gandea ca va primi. Are parte de cuvinte dulci de la baiatul dragut pe care ea il placea de atata timp. Ramane in reveria ei de fericire pentru inca doua minute, moment in care mama da buzna pe usa.
-Buna dimineata, Loulou! Te-ai trezit? In sfarsit!
-Buna mama, mmmmmda m-am trezit spune Loulou inca adormita.......
-Si ce ai de gand sa faci azi?
-E zi libera mama, da-o-n colo de treaba doar nu vrei sa creez o noua era......
-Bine bine, ma gandeam sa te trimit la cumparaturi. Te rog frumos sa te duci !
-Mmmmmmmmmh nu........ vreau sa stau pur si simplu..... nu am chef de nimic......
La staruintele mamei sale insa, Loulou se vede nevoita sa se imbrace, sa-si faca lista, sa ia banii, posetuta si sa se indrepte spre supermarket. Dupa ce cumpara cateva lucruri, se opreste brusc. Era sa izbeasca un alt carucior. Caruciorul era condus de catre baiatul dragut pe care Loulou il placea. Insa langa el mai era cineva. O fata mica si palida care semana intr-un fel cu spuma marii fiindca avea pielea de un alb aproape mat. Buzele ei erau si ele livide, aproape fara culoare. Ochii ei cenusii pareau neclintiti . Erau foarte inexpresivi. Statea acolo, sprijinindu-se cu o mana de carucior , insa parea sa nu fie interesata de ceva anume. Privea in gol. Nimic mai mult.......
-Buna , Loulou! Chiar nu ma asteptam sa te vad aici!- spune baiatul incercand sa o imbratiseze cu bucurie.
-Cine este? intreaba Loulou taios
-Cine?
-Ea.
-Care?
-Cea care este cu tine!
-Ce? spune baiatul nedumerit uitandu-se in toate partile. Dar nu e nimeni cu mine.
-Ba da este. Fata aceasta palida cu ochi cenusii! Nu te face ca nu vezi. Eu vreau doar sa stiu cine este.
Auzind acestea, fata cea palida isi intoarce capul spre Loulou. O priveste intens. Culoarea cenusie a ochilor ei ii da starea de frig. O simte pana in oase. Fata se apropie de Loulou. Aceasta nu mai poate spune nimic. Nu mai vede raioanele, produsele nici chiar pe baiatul dragut. Vede numai cei doi ochi cenusii care se apropie si se apropie...... si se apropie. Buzele ei ii ating fruntea. Tremura de frig. Parca un cub imens de gheata s-ar fi asezat pe trupul ei fragil. Totul se intuneca. Nu mai poate sa faca nimic acum.
-Loulou..... asta e tot ceea ce aude in mintea ei. Vocea care spune asta iti da senzatia de frig continuu. E o voce rece si indepartata.
-Loulou, eu sunt ..........
-Cine esti? Ce esti? -Loulou vrea sa spuna asta insa nu reuseste. Din ceea ce ar fi trebuit sa fie sunete iese un suflu de gheata. Totul e si mai rece acum . Gandeste ceea ce vrea sa spuna insa nu reuseste.
-Loulou........ eu sunt o vedenie..........
Bezna totala..... Loulou se trezeste undeva intr-un igloo. Fata cu ochi cenusii sta si o supravegheaza cu atentie desi se preface ca citeste o carte. La picioarele ei umbla o pisica alba cu ochi de un albastru electric. Loulou nu poate sa vorbeasca. Trupul ei e paralizat. Numai ochii i se misca.
-Loulou, crezi ca eu nu l-am iubit? Ba da...... spune vedenia direct fara alte introduceri- L-am iubit chiar mai mult decat tine Loulou. Dar....... n-a fost sa fie........
-Nu te inteleg . reuseste sa murmure Loulou cu voce stinsa
-Incearca sa pricepi....... spune vedenia cu o voce ceva mai agresiva insa fara patos. Ochii pisicii se deschid larg si o privesc pe Loulou cu furie. Pisica isi dezvaluie coltii de fildes. Loulou deja se simte speriata si fara ajutor.
-Sa nu spui nimanui ceea ce ai vazut aici continua vedenia intr-o voce pasiva- Eu n-am vrut sa fiu asa insa tu m-ai distrus.
-Cum asa?
-S-a indragostit de tine Loulou. M-a facut sa sufar cand mi-a spus ca nu-i mai pasa de mine. El nu ma mai poate vedea acum. De fapt eu pot fi vazuta doar de cine consider ca trebuie sa o faca. Nu vreau sa iti fac nimic Loulou dar tu esti singura care ma poate elibera de acest blestem.
-Si cum sa o fac?
- Sa iei aceasta pisica si sa o duci departe...... poti sa o ingropi sau sa o omori, poti sa o tii ca animal de companie sau sa o dai cui vrei tu. Ea este protectorul meu si ma face sa fiu atat de rece si de infricosatoare. Fara ea eu voi muri insa voi scapa de suferinta.
-Vrei sa te omor?
-Nu. Vreau sa ma salvezi. Numai tu poti face asta, Loulou.
-Si daca nu vreau sa o fac?
-Pisica mea va avea grija de tine atunci-spune vedenia fara sa dea dovada de vreun sentiment. Pisica incepe sa toarca in bratele vedeniei. Vedenia o mangaie cu drag. E singurul lucru pe care mai simte ceva insa traieste numai in suferinta interioara si pasivitate fata de exterior.
-O faci , Luulou? intreaba ea dupa un rastimp
-Da...... spune ea nedumerita.
Vedenia face un semn pasiv cu mana si fara sa mai spuna nimic dispare din fata ochilor lui Loulou care se trezeste dintr-o data intr-o bezna totala dupa care ochii ei incep sa perceapa lumini multe iar urechile aud diferite sunete. Cand se trezeste complet observa ca e intr-un supermarket cu baiatul dragut langa ea. Acesta o tine de mana. Pare ingrijorat.
-Esti bine , Loulou?
-Da....... cred ca da......
Vrea sa se ridice. Baiatul o sustine si o saruta pe obraz. Aproape ca a uitat ceea ce a vazut. Merg impreuna si isi termina cumparaturile. Baiatul ii face o invitatie in oras pe care aceasta o accepta cu bucurie.
Ies in strada. Fac cativa pasi , tinandu-se de mana fericiti. Baiatul ii spune lui Loulou cat de mult ii admira frumusetea. Ea zambeste discret si roseste. Doua secunde mai tarziu simte o atingere fina pe piciorul drept. Priveste in jos si se sperie cumplit. Pisica . Pisica vedeniei. Pisica alba cu ochii de un albastru electric e acolo.
Loulou e foarte speriata
-Te simti bine, draga mea Loulou. Vrei sa stam un pic pe banca pana iti revii?
-Nu......... sunt bine...... raspunde aceasta cu voce stinsa. Cei doi isi continua drumul, iar pisica dispare.
Seara, inainte de culcare, dupa ce Loulou isi citeste mesajul de noapte buna de la iubitul ei si pune capul pe perna pentru a adormi vede ca in camera nu e asa de intuneric pe cat era in general. Priveste atent si vede doua luminite de un albastru electric. Sunt ochii pisicii care o urmaresc cu grija mereu.......
-Ooooooooffffff......... de ce ? Iar e dimineata? Ceasul asta ma scoate din sarite. Asa spune Loulou cand se trezeste. Se uita la ceas cu atentie si vede ca intr-adevar ceasul nu a gresit nici de data aceasta si ca este exact ora la care ar trebui sa se trezeasca. Mai ofteaza o data si se da jos din pat. Camera ei este animata cu tot felul de postere, desene si imagini cu trupele ei preferate care o fac sa zambeasca in fiecare dimineata.Deschide calculatorul. Ii asculta zanganitul metalic pe care il adora in felul ei. Isi citeste mesajele. Azi primeste ceva neasteptat, ceva ce chiar nu se gandea ca va primi. Are parte de cuvinte dulci de la baiatul dragut pe care ea il placea de atata timp. Ramane in reveria ei de fericire pentru inca doua minute, moment in care mama da buzna pe usa.
-Buna dimineata, Loulou! Te-ai trezit? In sfarsit!
-Buna mama, mmmmmda m-am trezit spune Loulou inca adormita.......
-Si ce ai de gand sa faci azi?
-E zi libera mama, da-o-n colo de treaba doar nu vrei sa creez o noua era......
-Bine bine, ma gandeam sa te trimit la cumparaturi. Te rog frumos sa te duci !
-Mmmmmmmmmh nu........ vreau sa stau pur si simplu..... nu am chef de nimic......
La staruintele mamei sale insa, Loulou se vede nevoita sa se imbrace, sa-si faca lista, sa ia banii, posetuta si sa se indrepte spre supermarket. Dupa ce cumpara cateva lucruri, se opreste brusc. Era sa izbeasca un alt carucior. Caruciorul era condus de catre baiatul dragut pe care Loulou il placea. Insa langa el mai era cineva. O fata mica si palida care semana intr-un fel cu spuma marii fiindca avea pielea de un alb aproape mat. Buzele ei erau si ele livide, aproape fara culoare. Ochii ei cenusii pareau neclintiti . Erau foarte inexpresivi. Statea acolo, sprijinindu-se cu o mana de carucior , insa parea sa nu fie interesata de ceva anume. Privea in gol. Nimic mai mult.......
-Buna , Loulou! Chiar nu ma asteptam sa te vad aici!- spune baiatul incercand sa o imbratiseze cu bucurie.
-Cine este? intreaba Loulou taios
-Cine?
-Ea.
-Care?
-Cea care este cu tine!
-Ce? spune baiatul nedumerit uitandu-se in toate partile. Dar nu e nimeni cu mine.
-Ba da este. Fata aceasta palida cu ochi cenusii! Nu te face ca nu vezi. Eu vreau doar sa stiu cine este.
Auzind acestea, fata cea palida isi intoarce capul spre Loulou. O priveste intens. Culoarea cenusie a ochilor ei ii da starea de frig. O simte pana in oase. Fata se apropie de Loulou. Aceasta nu mai poate spune nimic. Nu mai vede raioanele, produsele nici chiar pe baiatul dragut. Vede numai cei doi ochi cenusii care se apropie si se apropie...... si se apropie. Buzele ei ii ating fruntea. Tremura de frig. Parca un cub imens de gheata s-ar fi asezat pe trupul ei fragil. Totul se intuneca. Nu mai poate sa faca nimic acum.
-Loulou..... asta e tot ceea ce aude in mintea ei. Vocea care spune asta iti da senzatia de frig continuu. E o voce rece si indepartata.
-Loulou, eu sunt ..........
-Cine esti? Ce esti? -Loulou vrea sa spuna asta insa nu reuseste. Din ceea ce ar fi trebuit sa fie sunete iese un suflu de gheata. Totul e si mai rece acum . Gandeste ceea ce vrea sa spuna insa nu reuseste.
-Loulou........ eu sunt o vedenie..........
Bezna totala..... Loulou se trezeste undeva intr-un igloo. Fata cu ochi cenusii sta si o supravegheaza cu atentie desi se preface ca citeste o carte. La picioarele ei umbla o pisica alba cu ochi de un albastru electric. Loulou nu poate sa vorbeasca. Trupul ei e paralizat. Numai ochii i se misca.
-Loulou, crezi ca eu nu l-am iubit? Ba da...... spune vedenia direct fara alte introduceri- L-am iubit chiar mai mult decat tine Loulou. Dar....... n-a fost sa fie........
-Nu te inteleg . reuseste sa murmure Loulou cu voce stinsa
-Incearca sa pricepi....... spune vedenia cu o voce ceva mai agresiva insa fara patos. Ochii pisicii se deschid larg si o privesc pe Loulou cu furie. Pisica isi dezvaluie coltii de fildes. Loulou deja se simte speriata si fara ajutor.
-Sa nu spui nimanui ceea ce ai vazut aici continua vedenia intr-o voce pasiva- Eu n-am vrut sa fiu asa insa tu m-ai distrus.
-Cum asa?
-S-a indragostit de tine Loulou. M-a facut sa sufar cand mi-a spus ca nu-i mai pasa de mine. El nu ma mai poate vedea acum. De fapt eu pot fi vazuta doar de cine consider ca trebuie sa o faca. Nu vreau sa iti fac nimic Loulou dar tu esti singura care ma poate elibera de acest blestem.
-Si cum sa o fac?
- Sa iei aceasta pisica si sa o duci departe...... poti sa o ingropi sau sa o omori, poti sa o tii ca animal de companie sau sa o dai cui vrei tu. Ea este protectorul meu si ma face sa fiu atat de rece si de infricosatoare. Fara ea eu voi muri insa voi scapa de suferinta.
-Vrei sa te omor?
-Nu. Vreau sa ma salvezi. Numai tu poti face asta, Loulou.
-Si daca nu vreau sa o fac?
-Pisica mea va avea grija de tine atunci-spune vedenia fara sa dea dovada de vreun sentiment. Pisica incepe sa toarca in bratele vedeniei. Vedenia o mangaie cu drag. E singurul lucru pe care mai simte ceva insa traieste numai in suferinta interioara si pasivitate fata de exterior.
-O faci , Luulou? intreaba ea dupa un rastimp
-Da...... spune ea nedumerita.
Vedenia face un semn pasiv cu mana si fara sa mai spuna nimic dispare din fata ochilor lui Loulou care se trezeste dintr-o data intr-o bezna totala dupa care ochii ei incep sa perceapa lumini multe iar urechile aud diferite sunete. Cand se trezeste complet observa ca e intr-un supermarket cu baiatul dragut langa ea. Acesta o tine de mana. Pare ingrijorat.
-Esti bine , Loulou?
-Da....... cred ca da......
Vrea sa se ridice. Baiatul o sustine si o saruta pe obraz. Aproape ca a uitat ceea ce a vazut. Merg impreuna si isi termina cumparaturile. Baiatul ii face o invitatie in oras pe care aceasta o accepta cu bucurie.
Ies in strada. Fac cativa pasi , tinandu-se de mana fericiti. Baiatul ii spune lui Loulou cat de mult ii admira frumusetea. Ea zambeste discret si roseste. Doua secunde mai tarziu simte o atingere fina pe piciorul drept. Priveste in jos si se sperie cumplit. Pisica . Pisica vedeniei. Pisica alba cu ochii de un albastru electric e acolo.
Loulou e foarte speriata
-Te simti bine, draga mea Loulou. Vrei sa stam un pic pe banca pana iti revii?
-Nu......... sunt bine...... raspunde aceasta cu voce stinsa. Cei doi isi continua drumul, iar pisica dispare.
Seara, inainte de culcare, dupa ce Loulou isi citeste mesajul de noapte buna de la iubitul ei si pune capul pe perna pentru a adormi vede ca in camera nu e asa de intuneric pe cat era in general. Priveste atent si vede doua luminite de un albastru electric. Sunt ochii pisicii care o urmaresc cu grija mereu.......
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
