Poemul Destinului

In undele creatiei letale
Se scurg usor lumini scaparatoare
Asemenea acelei flacari vii
Ce arde in adancul inimii.

Pe tine eu te vad ca printr-un vis
Pierdut in propriul tau paradis
Ce e ingrozitor de minunat
Caci din el nu vei fuge niciodat'.

Faptura a cerescului abis
Intoarce-te spre-al tau suflet distins
Si da-mi cu bucurie mana ta,
Iar astfel iti voi spune taina mea.

Fiindca eu asa cum am mai spus
Apar din negura seninului apus
Tinand toiag de aur intr-o mana,
Pe crestet cu mandrie port cununa.

A sortii tale e cununa mea
Facuta-n diamant si praf de stea,
Iar eu pe tine astazi te-am ales
Sa te-aduc rodul vietii tale la cules.

De crezi intr-un adevarat destin
Intoarce-te si cugeta putin,
La ceea ce-ai fost tu pan-acum
Si la cum sa devii un om mai bun.

Nu crede si nu mai spera,
Ca toata lumea asta-i doar a ta
Caci tu esti pan-la urma doar o parte,
Din lumea ta si din a vietii carte.

Ascunzisul E Mereu Un Esec

Bell era foarte nedumerita.
-Cum sa ma duc asa acasa? Era inlacrimata si de sigur ca mama avea sa o intrebe ce patise.-Uneori mama e prea grijulie.Mereu vrea sa stie tot nu ma lasa o clipa. Asa indruga ea printre lacrimi in timp ce se intorcea  de la scoala. Intr-o mana tinea foaia cu lucrarea ei de control la matematica. Luase nota 6. Desigur ca a avut mult de invatat insa calculatorul parea mult mai tentant iar colega de banca nu a mai lasat-o sa copieze de aceasta data. Era foarte suparata. Nu nota o nelinistea ci reactia mamei. Ea se gandea la viitor. Va invata va lua 2-3 note mai bune si va avea o medie acceptabila insa mama nu o va fi iertat vreodata.
-Vrea sa vada numai note........ asa indruga ea in timp ce mergea.
Strabatea strada pe care o stia de mica. In mod inconstient pasii o duceau spre casa ei, leaganul copilariei ei, locul unde a plans si a ras atata timp, locul in care a legat prietenii si locul in care a suferit din cauza dezamagirilor sale. Acea suburbie dintr-un orasel mic si indepartat insemna foarte mult pentru adolescenta cu minte de copil. Voia sa incerce sa-i joace mamei ei o festa si sa arunce lucrarea la cosul de gunoi inainte ca protectoarea fiinta care i-a dat nastere sa se intoarca de la serviciu. Avea de gand sa nu-i pomeneasca in veci despre test si sa-i prezinte la sfarsitul anului carnetul de note plin cu note bune printre care s-a strecurat accidental si una dezagreabila. Mama nu va spune nimic atunci insa fiindca media generala ar fi mare, iar asteptarile ei vor fi satisfacute.
Zis si facut.
Beth ajunse acasa prima si descuie usa cu grija. Pentru a se asigura totusi cauta atent prin toata casa si toata curtea. Se temea ca nu cumva sa fie aflata de bunica sa care in general se incuia in casa de frica hotilor. Fiind convinsa ca era numai ea in casa Beth mototoli foaia de hartie si isi croi drum prin bucatarie spre cosul pentru hartii. Inima ii batea foarte repede. Atat de repede incat pentru scurt timp adolescenta avu impresia ca va exploda. Mana sa transpirata si tremuranda tinea stransa acea blestemata foaie de hartie care ii pricinuise atata ghinion.
-Haide haide!-isi spunea ea pe un ton poruncitor- Nu foaia asta o sa te faca sa suferi! Arunc-o o data si scapa de toate! Intr-un final Beth o arunca, inchise repede capacul iar apoi pleca in goana spre camera ei de la etaj. Voia sa zboare spre un loc necunoscut, departe de nota dar si de foaia de hartie care desi aruncata se afla acum intr-un colt al mintii sale si nu-i dadea pace.
-O sa treaca- gandi ea in timp ce isi facea ordine printre lucrurile insirate pe jos.
Adormi foarte tarziu in acea noapte, gandindu-se numai la ipoteza ca mama va depista foaia de hartie si ca va fi pedepsita. Cand in sfarsit se cufunda in lumea viselor, ajunse pe un taram neprimitor plin de teste si evaluari cu note mici in care ea era cufundata. Toate erau ale ei si toti o certau din cauza lor.
Se trezi in noapte agitata si transpirata. Tremura toata. Nu mai stia ce sa faca. Se furisa in intunericul adanc al casei in care numai tacerea ii tinea companie. Ajunse la cosul pentru hartii si rascoli cu mare atentie. Lucrarea ei era tot acolo neatinsa. Rasufla usurata si porni inapoi spre camera ei.
A doua zi se trezi foarte obosita si trista. La micul dejun, cand o vazu atat de abatuta mama nu se putu abtine din a o intreba daca e in regula. Ea dadu sec din cap insa lacrimile ii siroiau pe fata. Apoi fara sa mai poata suporta presiunea merse la cosul pentru hartii si scotoci prin el insa nu mai gasi nimic acolo.
-Ai gasit-o nu? intreba ea plangand in hohote
-Ce sa gasesc- raspunse mama speriata
-Nu te face ca nu stii! Nu mai spuprt! Stii deja ca am luat 6 la matematica! Ai cautat in cos azi de dimineata nu? Lucrarea mea era acolo! Instinctul asta matern......
-Vrei sa spui ca ti-ai aruncat lucrarea la cos? Ai luat 6 la matematica?
-Dar stii asta!
-Nu, nu stiam. Bine ca mi-ai spus. Nu e bine ca ai luat aceasta nota. Nu e bine nici ca ai ascuns-o si ca ai incercat sa ma sfidezi. Eu nu am cautat in cosul pentru hartii si nici nu m-am gandit ca tu poti face asa ceva. Te-ai demascat cu mana ta. Nu ar fi trebuit sa ma minti. Apreciez insa faptul ca ai recunoscut atat nota cat si greseala si de aceea te iert. Pretind insa mai multa seriozitate si sinceritate din partea ta. Poti si de aceea vreau sa reusesti!
Beth rasufla usurata. Apoi porni multumita spre orele de curs.
-Pana la urma oamenii nu sunt atat de absurzi pe cat credeam- murmura ea pentru sine- probabil ca ar trebui sa am mai multa incredere in mama si cu ajutorul ei sa capat incredere in mine!

Micul Astrofizician

-Fir-ar sa fie............!.
Asta indruga Lorel printre dinti in timp ce isi arunca furios caiete, carti si alte obiecte din sertarele sale facand in camera o debandada greu de descris. El nu era ordonat de fel. Mereu lucrurile erau puse in alt loc decat ar fi trebuit sa fie, mereu il vedeai intrebandu-si mama tatal sau chiar surioara mai mica daca nu stie cumva unde isi uitase el pixul, caietul de matematica, noul joc video, cartea cu povesti sau colectia de pietricele adunate de prin toate locurile pe care le vizitase. Mereu era asa. Toata familia era obisnuita deja cu comportamentul lui vulcanic si stilul in care arunca si trantea lucruri astfel incat atunci cand sosise ora cinei, nu i-a mai facut nimeni observatie in legatura cu harababura din camera sa.
-Ce mai pui acum la cale, Lorel  il intreba totusi mama cu tonul ei grijuliu zambindu-i complice.
-Mmmmmm? raspunse Lorel in timp ce manca.
Era prea absorbit si prea concentrat asupra mancarii incat nu mai auzea nimic din ceea ce se intampla in jurul lui. Nu stia de ce dar pur si simplu era cufundat intr-o adanca visare. Nu la mancare se gandea el desi ighitea pe nerasuflate bucatelele de carne pe care mama i le alesese cu grija. Efectua aceasta actiune masinal fara sa se gandeasca de fapt la ceea ce face. Avea insa alte ganduri. Ochii sai se holbau la farfuria din portelan decorata cu floricele insa mintea sa vedea altceva. Dantelaria de pe marginea farfuriei pentru el parea a fi ceva diferit. Ceva straniu. Parca ar fi fost o aglomerare de munti si de melci fantastici care se incolaceau in jurul unei umbre nevazute. Florile cele banale pareau a fi aglomerari de stele si lumini insa Lorel nu stia cum sa le defineasca fiindca era prea mic. Lasa dintr-o data furculita jos si fara sa spuna un singur cuvant se ridica de la masa si porni agitat spre camera lui. Mama se sperie. Niciodata nu-l mai vazuse pe Lorel asa de abatut si de absent.
-Poate am fost un pic mai dura cu el zilele astea ii spunea sotului ei in timp ce spalau impreuna vasele.
-Asa sunt copiii spuse barbatul. Imprevizibili. Au multe ciudatenii care variaza din generatie in generatie. iar noi adultii probabil ca nu ne pricepem sa le cunoastem misterele atat de bine pe cat credem. O sa-i treaca agitatia si lui Lorel vei vedea. Trebuie insa sa mai creasca si sa capete ceva experienta.
-In regula spuse femeia care nu parea sa asculte toata pledoaria stiintifica a sotului ei.
-Lasa-l acum in pace o sa vorbim cu el maine.
-Bine bine nu ma duc la el desi voiam sa ma simt ca o mama responsabila.
In timp ce adultii discutau in bucatarie, Lorel privea absent pe geam figurinele de ceara stralucitoare de pe bolta de abanos a noptii.
Se uita la ceva care i se parea atat de aproape incat putea sa-l atinga. Era un corp ceresc de o splendoare nemaivazuta. Avea o culoare intensa si  o forma desavarsita. Era ceva perfect. Ceva incredibil. Ceva ce el mai vazuse undeva insa nu putea sa-si dea seama unde anume.Corpul licarea facandu-i parca cu ochiul iar baietelul se simti dintr-o data chemat de catre acea miraculoasa vedenie celestiala. Lua repede un creion si incepu sa imite pe o foaie de hartie conturul fermecatorului corp ceresc. SImtea cum ii creste pulsul si il cuprinde un fior de fericire. Desena acum cu ardoare insa nu reusea sa copieze catusi de putin perfecta structura pe care tocmai o zarise. Arunca dezamagit creionul intr-un colt indepartat alcamerei iar foaia in cosul pentru hartii. Isi scoase micul aparat de fotografiat si incepu sa faca poze insa nu reusi sa capteze nimic din ceea ce vedea.
Profund intristat de aceste esecuri se duse la culcare fiindca era obosit si nu voia sa isi mai piarda timpul suparandu-se si mai rau pe neputinta sa de a impartasi si altora ceea ce vazuse fara insa a fi luat drept un batjocoritor.
Dormea.
Stia asta.
O simtea.
Si totusi nu mai era in patul lui. Se afla in alt loc. Un loc intunecat. Simtea totusi ca acolo era foarte singur. Mama tata si surioara nu erau cu el. Fireste ca nu. Dar el unde era? Nu putea sa raspunda acestei intrebari desi se concentra din rasputeri. Vazu atunci in fata lui ceva uluitor. Fara sa-si anunte aparitia, drept spre el tasni un lucru pe care il cunostea. Era un trandafir incredibil de frumos. Culoarea sa era un rosi intens, petalele sale fiind deschise spre Lorel. Nu avea miros si probabil asta il diferentia de ceilalti trandafiri pe care ii vazuse pana atunci. Emana in schimb o caldura puternica. Fara a sti ceea ce facea incerca sa il atinga insa constata ca nu se putea misca. Incepuse sa i se faca frica insa trandafirul nu se apropia si nici nu se departa de el. In jurul sau aparura alte forme interesante. Una semana cu un eschimos, alta cu o clepsidra, alta cu o pisica, iar o alta foarte spectaculoasa parea a fi un ochi albastru si luminos. El nu stia ca lucrurile pe care le observa acum erau nebuloase, Acestea disparura insa dintr-o data iar el se trezi in pat fericit dar deznadajduit in acelasi timp.
Din ziua aceea Lorel isi schimba atitudinea complet. Deveni foarte ordonat. Prea ordonat comparativ cu purtarea sa de alta data.Lucrul cel mai interesant insa era faptul ca desena toata ziua. Desena lucruri ciudate pe care parintii lui nu le intelegeau.
A continuat sa deseneze ochi, eschimosi si trandafiri pana la prima lui ora de fizica atunci cand vazandu-i desenele profesorul l-a felicitat pentru faptul ca el era singurul elev din clasa ce cunostea formele nebuloaselor.
-Le-am visat........... asta spunea mereu.
Desenele sale ajunsesera celebre iar el castiga o sumedenie de premii.
La saptesprezece ani se gandea serios la o cariera in astronomie fiindca nu contenea sa se documenteze. Era foarte silitor iar in cartierul sau nu mai era biblioteca in care el sa nu fi pus piciorul si din care sa nu fi citit toate cartile cu privire la astronomie.
Intr-o zi nefericita insa, pe cand traversa strada, un sofer neatent care gonea cu viteza a trecut neregulamentar si nu a reusit sa-l evite. Ranile lui au fost atat de grave incat medicii nu l-au mai putut salva.
Profesorul sau de fizica. pentru care Lorel insemna mai mult decat un elev incepu sa planga la auzul acestei vesti, iar la sfarsitul anului scolar cand se inmanau premiile elevilor merituosi el se urca  pe scena dintr-o data si incepu sa vorbeasca:
-Lorel! Te-ai stins asemenea unei supernove, foarte brusc si fara sa ne dai timp pentru a-ti aprecia frumusetea si maiestuozitatea. Ai stralucit asemenea Soarelui, iar in jurul tau au gravitat multi oameni, chiar si eu. Am invatat multe de la tine dragul meu elev si de aceea medalia de Aur, diploma si coronita de flori pe care ti le ofer postum stau astazi ca marturie a glorioasei tale ascensiuni spre cunoastere. Afla Lorel ca tu ai fost un mic geniu, iar eu nu am sa plang pentru ca ai plecat ci am sa ma simt onorat ca te-am cunoscut. Continua-ti acum drumul printre galaxii, tanarul meu elev si totusi marele meu fizician in fata caruia ma plec cu tot respectul. Profesorul isi scoase palaria si pentru doua minute in sala de festivitati era o tacere deplina. Parca si universul tacea. Nimeni nu scosese un sunet, apoi profesorul vorbi din nou dar de data aceasta avea ochii in lacrimi desi isi propusese sa nu planga.
-Pleaca spre stele si du cu tine o parte din sufletele noastre plina de iubire pe bolta de abanos. Fie-ti zborul purtat de ingeri si fie ca micul tau loc din Univers sa ramana pe veci in stralucirea curatului tau suflet!
ADIO LOREL!!!

Ornicul Fermecat

Intamplarea pe care urmeaza sa o povestesc s-a intamplat cu mult timp in urma si poate ca ar fi destul de ciudat pentru cineva ca mine- un Herratius centenar- sa istoriseasca o astfel de Saga copiilor din Padurea Miracolelor.
Noi, Herratius suntem niste creaturi ale apei care in copilarie avem chip de om insa pe masura ce crestem luam infatisarea animalului marin preferat. Eu acum sunt un calut de mare. Am ales sa fiu asa fiindca sunt pasnic si nu un ucigas ca alti Herratius care prefera sa se transforme in rechini sau alte astfel de creaturi periculoase. Cand eram mic insa, aveam chip de baietel si mi se spunea Ferio.
Mama mea, Herratius si ea nu a avut cum sa aiba grija de mine prea mult timp fiindca ea devenise deja delfin cand eu aveam doar cinci ani si in nestiinta mea ma temeam foarte mult de ea. Taticul meu era om si nu l-am cunoscut prea bine. Locuiam in casa bunicii Celleste care desi era om cunostea foarte bine mitologia si creaturile fantastice ale lumii.
Intr-o zi bunica a plecat de acasa rugandu-ma sa ma joc frumos si sa am grija de mine. In acea zi simteam nevoia de aventura si ma gandeam sa o caut oriunde. Am iesit din gradina bunicii si am inceput sa cutreier monotona strada ''Oceanida''. Nimic schimbat... acelasi magazin cu dulciuri asezat exact langa casa inginerului Ben, aceeasi spiterie cu peretii scorojiti de unde doamna Helga, o batranica simpatica ne zambea tuturor si ne intreba daca nu vrem o pilula care oprea orice durere cu efecte magice. Aceeasi micuta biblioteca pazita de Dixy, pitica cu ochi violet care ne poftea mereu in sala de lectura cu o voce pitigaiata, aceeasi casa veche si nelocuita in care se spune ca a locuit un vrajitor si................. ceva nou......... ''ORNICARIA LUI OTTO--TIC-TAC-O'CLOCK''
Am inceput sa ma indrept acolo cu pasi grabiti vazand ca e ceva nou. Incercam sa ma gandesc la toate cartile din biblioteca pe care le citisem insa nu-mi aminteam sa fi vazut in vreuna cuvantul ''ornicarie'' . Parea ceva nou si iesit din comun. Imi era rusine ca voi intra acolo fara sa stiu unde ma duc si cu toate acestea m-am trezit pe neasteptate in fata unei usi de lemn masiv, pe care era sculptat un simbol de-al elfilor pe care il stiam de mic. Era un Pegasus calarit de o fata frumoasa- iar asta insemna ''timp''. Am batut sfios la usa si am deschis-o. Desi era noua scartaia din toate madularele ca si cum ar fi fost un batran pe patul de moarte. M-a lovit un aier inchis asemanator cu cel din biblioteca si un zgomot ciudat. Peste tot se auzea un ticait straniu si nedefinit. Cand ochii mei s-au obisnuit cu lumina mi-am dat seama ca acolo sunt niste lucrusoare rotunde care aveau ace in interior. Acele ace mergeau unul dupa altul. Cel mic mergea foarte repede, mijlociul dupa el iar cel mare aproape ca nu se putea urni. Mi se parea ca aceste ace erau orientate in functie de niste simboluri de-ale oamenilor pe care bunica mea le numea ''cifre''. Eu nu ma descurcam prea bine la cititul acestora insa nici nu imi dadusem interesul.
Ciudat era ca fiecare din aceste creatii avea ceva special. Nu existau doua la fel. Unele erau micute si simple, altele erau mai mari si brodate cu nestemate, altele aveau forme ciudate: de caleasca, de cufar fermecat sau de cutie pentru cadouri specifica oamenilor. Unele erau atarnate de perete si aveau pe langa micuta sfera cu acusoare o greutate sub ele care se tot balansa in continuu amplificand sunetul acusoarelor. Cea mai interesanta creatie insa mi s-a parut una din care iesea o pasare la un interval binedefinit. Pasarea canta frumos timp de cateva secunde dupa care intra tacticos intr-un fel de iatac ferecat. Ma uitam la aceste lucruri cu fascinatie cand cineva mi-a pus mana pe umar. Era un domn inalt si simpatic. Avea parul blond-platinat, era slabut si purta ochelari. Respira adanc si intens. Dupa ce imi arunca o privire imi zambi si spuse intr-o voce guturala dar mangaietoare:
-Bun venit in ornicaria mea! Eu sunt Otto. Cu ce pot sa te ajut?
Am simtit cum obrajii mi se faceau din ce in ce mai rosii. Nu stiam ce sa ii raspund. De fapt pentru ce venisem acolo?
-Sunt Ferio...... am inceput eu balbaindu-ma. Am vrut sa vad.......... ma intereseaza........
Otto ma privea cu un zambet cald:
-Vrei sa  vezi ce este aici de fapt nu?
-Eu.......
-Este o ornicarie. Un loc magic unde timpul nu mai are secrete. Cu aceste bijuterii care se numesc ''ornice'' noi masuram zile, ore, minute si chiar secunde. Tic-tac este sunetul lor, cantecelul lor, felul in care ne spun ca sunt alaturi de noi si ca ne arata cat timp s-a scurs si cat a mai ramas din calatoria noastra prin aceasta lume.
-Dar sunt omenesti nu? am spus eu dandu-mi seama prea tarziu ca vorbeam cu un om.
-Da. a raspuns Otto razand. Elfii nu masoara timpul fiindca sunt nemuritori iar altor creaturi probabil nu le pasa insa noi avem o viata mai scurta asa ca trebuie sa stim exact cum ne calculam actiunile.
-Stii mitologie? Stii de elfi?
-Orice ornicar stie. Si tu esti un Herratius. Mi-am dat seama de asta fiindca de cand ai intrat ochii ti-au sclipit. Am vazut sclipirea marii.
-Dar am sa mai masor timpul cand voi deveni o creatura a apelor?
-Desigur . Doar ca atunci vei avea un ornic permanent cu tine.
-De unde am sa-l iau?
-Nu trebuie sa il cumperi. Inima ta va bate atat de tare si de clar incat vei masura timpul cu ea chiar si daca te transformi in cea mai mica vietate.
-Dar eu vreau un ornic uman. Vreau sa invat cifrele.
Atunci stai pe langa mine mai mult timp si te voi invata mestesugul meu.
Dupa cateva luni petrecute alaturi de Otto am inceput sa il ajut la multe lucruri. Nu numai ca stiam sa citesc cifrele oamenilor dar fabricam ornice pentru ei. Le decoram in fel si chip iar oamenilor le placeau. Otto tinea mult la mine insa pe zi ce trecea mi se parea mai abatut si mai palid. Era bolnav si nu mai putea sa lucreze. Intr-o zi mi-a spus:
-Ferio, tin la tine mai mult ca la un fiu. Eu nu mai pot lucra asa ca iti las pe mana ornicaria mea. Te rog nu o distruge. Da-i o sansa timpului omenesc chiar daca tu vei trai mai mult. Lasa ticaitul sa gadile si urechile altora si fa treaba cu drag ca si pana acum. Un ornicar bun da viata unui ornic. Iar cel care il cumpara parca isi recapata cel putin un sfert din viata sa. Incearca sa simti si tu ca un muritor de rand macar pentru cateva clipe copil al marii.
-Voi face exact asa cum mi-ai spus. Si duipa ce Otto m-a sarutat pe frunte eu am simtit ca ma inalt pe culmile creatiei si am inceput sa fabric in fiecare zi cate zece ornice cu modele noi si frumoase. Totul era prosper si minunat insa eu a trebuit sa parasesc ornicaria fiindca incepeam sa ma transform in calut de mare asa cum imi dorisem din copilarie.
Inainte de a pleca insa am facut un ornic frumos. Era mare din lemn cu diamante si rubine sculptate. Sfera din mijloc era stralucitoare iar acele erau din aur. Am scrijelit in lemn cu un betigas de trestie ''PENTRU OTTO, CEL MAI PRICEPUT ORNICAR DIN LUME'' si i l-am daruit inainte de a pleca spre mare. El a plans de bucurie si nu a putut sa spuna nimic. M-a batut parinteste pe umar si m-a rugat sa-l las sa ma acompamieze pe mare.
Am mai creat cateva ornice pe care le-am daruit oamenilor din sat iar apoi am inchis ornicaria. Am luat cheia cu mine si am aruncat-o in mare. Am plans impreuna cu Otto amintindu-ne de vremurile frumoase dupa care ne-am luat la revedere iar eu m-am aruncat in mare. Am mai scos capul la suprafata inca o data insa nu mai eram om. Ma transformasem, iar atunci Otto a inceput sa zambeasca si sa-mi faca semne cu mana.
Sunt sigur acum ca a murit. Ma gandesc adesea la el si simt ca mi-e dor. Insa il am mereu aproape pe el impreuna cu amintirea ornicariei. Le am aici, in ORNICUL FERMECAT AL INIMII MELE.

Oh, Very Young!

First of all I must say that this post could be published only with the help of this great and touching song that makes me burst into tears every time I listen to it.

It takes a great deal of courage and strenght to go through this lovely time of our lives, when we think that we can do it all and that the whole world is at our feet.
The elders seam to have forgotten how to dream and how to see the world through the eyes of adolescents, but as the song sais, sensations like this go away along with age and you must say goodbye to them although ''a goodbye makes the journey harder still''.
So what will it be later?
What will we feel like after leaving this age of glory?
Oh very young, what will you leave us this time?
Will you ride the great white bird up to Heaven, taking the whishes of the olders along with us?
Will we get that far?
And will this feelings still come to us even if we are older?
These are questions without an answer though  because none can tell us anything about the roads that we'll trade upon in life, and though the elders have experienced more than us they cannot know what we'll feel in the future.
They'll never see the world through our eyes again because they have forgoten how it is to be.......''VERY YOUNG''............