Drumul vietii

Se zice ca, o data cineva fara sa se cunoasca, fara sa fie cunoscut insa dorindu-si ceva nedefinit s-a urcat pe stanca vietii si a inceput sa caute.
In drumul sau, ochii au inceput sa i se deschida, iar ca semn al providentei a gasit o piatra stralucitoare pe care a considerat-o un semn bun. A ascuns-o insa de frica de a nu fi descoperita si a continuat sa mearga. Nu voia sa o examineze fiindca era sigur ca in spatele sau mai este cineva care il urmareste si vrea sa i-o ia. Incercand sa pastreze acest gand in minte a inceput sa alerge . Alerga in nestire fara sa observe ca in jurul lui inmuguriseracopacii, ca soarele dogorea, ca oamenii incepusera sa stranga recolta sau ca gerul aduna familiile fericite langa foc. Alerga intr-un urcus continuu stiind sigur ceea ce avea de facut. Trebuia sa scape de omul care il urmarea si trebuia sa duca piatra la loc adapostit unde sa se bucure in liniste de  secretul ascuns de aceasta.
Ani de zile a alergat omul cu piatra in mana. Ani de zile a  negat tot ceea ce trebuia sa vada. Ani de zile a alergat, ascunzandu-se de propria sa umbra  fiindca nimeni nu era in spatele lui. Ani de zile a fost izolat de omenire ascunzand un lucru pe care ar fi trebuit sa-l stie.
Cand s-a convins ca nu mai era nimeni in spatele lui, omul fericit s-a oprit la umbra unui copac (caci era vara) si a adormit acolo, cu piatra in mana. A dormit. A dprmit profund ca un copilas fara vise bune sau rele. A dormit timp de alti ani. Treceau anotimpurile, se nasteau si mureau oameni, se descopereau noi comori insa el tot dormea. Era foarte obosit.
Intr-o dimineata de primavara insa s-a trezit. Era bucuros ca se odihnise si abia astepta sa descopere ceea ce piatra stralucitoare avea sa-i ascunda. A constatat insa cu tristete ca piatra nu mai era in mana sa. Disparuse. Probabil ca alta persoana o luase atunci cand omul dormea. Atunci, acesta s-a ridicat si a inceput iara sa fuga in cautarea acesteia. A batut lumea in lung si in lat timp de ani de zile intreband de piatra sa. Nimeni nu stia nimic despre ''piatra lucioasa care ascunde secrete si comori'' Cu totii erau convinsi ca omul minte.
Cand s-a decis ca nu mai are rost sa alerge, omul s-a asezat laumbra aceluiasi copac, foarte trist si deznadajduit .
Dupa somnul sau lung de alti cativa ani s-a trezit. A gasit piatra in buzunarul sau de la piept. Era la el. A fost acolo tot timpul. A alergat de prisos. Cat o studia fericit insa, aceasta i-a cazut din mana, iar un vultur ce trecea prin apropiere a prins-o in cioc si a ziburat cu ea pana  foarte departe unde omul nu mai putea sa ajunga.
In ultimii ani din viata, omul a inceput sa mearga din nou, insa de data aceasta intr-un pas mai lent fiindca nu mai avea vlaga si nici tinta. A mers si tot a mers cautand ceva . Ceva ce nu stia daca va gasi. Dupa un timp i s-a facut somn si a adormit in drum fiindca nu a mai putut sa caute umbra unui copac din cauza oboselii. A adormit si nu s-a mai trezit. Pe fata lui era insa intiparita o umbra de melancolie pentru piatra magica ce nu i-a dezvaluit secretele sale.
Nu fugi mereu in cautarea unui lucru! Fa-o moderat! Cauta-ti fiinta in orice! Traieste in prezent si nu te pierde! Imparte si cu altul fericirea ta! Nu fi ca acest om ce a pierdut o viata in cautarea a ceea ce nu putea gasi!

Naluca Soarelui

Incepe o noua zi.
Incepe o noua viata. Astazi lasam la o parte tristetile de ieri. Chemam zorile in ajutor, apoi ne inarmam cu zambete si pornim la drum cu un sarut pe frunte din partea soarelui.
Dupa o ceasca de fericire deja ochii nostri se deschid larg pentru a primi in dar cantul pasarelelor. Mai tarziu, incepem sa ne prindem cu totii de mana si sa mergem impreuna spre nou, spre ceva neasteptat, spre drumul vietii care ni se pare monoton insa nu este acelasi.
Orele trec una dupa alta, iar noi, prinsi intr-un vartej de vise incepem sa ne simtim infometati. Ne hranim cu o rugaciune si ne odihnim intr-un miraj pentru o clipa. Apoi renastem. Continuam ceea ce am inceput cu catva timp in urma. Mergem fara sa ne oprim. Cu totii, strans legati unul de altul, cu mainile lipite de cel de langa noi mergem fara sa ne oprim. Timpul trece. Ne simtim din ce in ce mai istoviti. Soarele isi ia la revedere, facandu-i loc surorii sale luna pe bolta cereasca. Ne oprim din mers. Ne asezam la umbra protectoare a unui maslin si asteptam permisiunea de a intra in tara viselor unde totul e posibil.
Insa nu avem cum sa plecam toti. Unul trebuie sa stea de paza. Cineva trebuie sa se desprinda de mana mea sau poate a ta si trebuie sa  ne pazeasca pe noi, cei care mergem mereu, sa stea la capul nostru si sa nu permita entitatilor negative sa intre in lumea noastra interioara.
Dar cine oare sa-si sacrifice calatoria spre Tara Viselor? Nimeni nu vrea asta. Incepem sa ne gandim intens dupa care, ne prindem in cercul nostru magic care se invarte. Asa incepem noi sa vedem lumea cu alti ochi. Ne invartim in jurul maslinului fermecat. Incet, incet apoi mai repede, mai repede, mai repede si mai repede si mai repede cel mai repede MULT MAI REPEDE DECAT S-A INVARTIT CINEVA PANA ACUM. Nu mai vedem nimic in jur totul e o nebuloasa. Incercam sa strigam unul la altul insa nu ne putem auzi parca numai vantul ne sopteste misterele sale iar noi suntem atat de uniti insa atat de pierduti unul de altul incat ne cautam cu disperare fara sa vrem desi suntem prinsi unul de altul.
Apoi incepem sa incetinim mai incet si mai incet incet de tot........ ne-am oprit. Cadem la pamant cu totii, cad eu, cazi si tu , cade si el, cade si ea, cad si ei, cad si ele, toti suntem acum individuali. Avem mainile libere. Fiecare decide sa plece pe drumul sau, asa ca ne despartim. Desi nu mai suntem impreuna noi tot continuam sa mergem fara oprire, primind binecuvintarea diminetii, sarutul soarelui si ceasca de fericire in fiecare dimineata.
.................................................................
A trecut ceva timp de atunci, iar eu, Naluca Soarelui nu m-am oprit inca din mers. Uneori ma mai odihnesc la umbra acelui salcam si imi petrec acolo chiar si noptile. Sunt fericita dar totusi mi-e dor de celelalte naluci cu care mergeam inainte si de stransoarea puternica pe care o simteam mereu de ambele maini...........

Traire interioara

Este a doua oara cand mi se intampla....... N-ar trebui sa scriu aici ceva atat de personal insa nu am de ales. Trebuie sa ma descarc si nu am cui.
Stresul amaraste o populatie intreaga, dar cel mai mult ii distruge pe cei care nu il simt si au in jurul lor persoane stresate. Cotidianul te omoara fiindca un anume personaj important din viata mea nu poate sa se detaseze. Asta ii face rau. Imi face si mie rau caci ma face sa plang. E a doua oara deja cand plang fara sa ma pot opri. Tipetele ma omoara. Urasc momentele in care cineva isi varsa furia prin gesturi (aruncatul unei carpe de praf sau trantitul usii fara a spune vreun cuvant). Eu nu am facut asta pana acum si nu cred ca o voi face. Cel putin voi incerca sa nu o fac. Eu cand sunt trista imi inec amarul in lacrimi sarate si reci pe fata mea care mi se inroseste. Vocea mea nu mai suna clar. Ingaim cuvinte in nestire pe cand altul imi vorbeste  pe ton rastit ''nu e vina mea ca nu ai atentia la tin e azi'' Doare mai rau ca un cutit. Nu pot sa las asa ceva sa treaca pe langa mine. Mintea mea incearca sa ma incurajeze promitandu-mi delectarea cu o melodie de la Priest sau cu orice alt lucru care-mi place insa nu reuseste. Am un scut care ma protejeaza in fata oricarei persoane exceptand una singura. Ma pot apara cu un zambet, pot lasa vorbe sa treaca pe langa mine mereu fara a le lua in seama si fara a ma consuma. Insa atunci cand cineva anume ridica tonul totul se spulbera. Nu mai am cuvinte iar daca plang in fata ei (desi incerc sa nu o fac) lacrimile mele imi fac mult mai rau. ''hai nu mai plange ca n-ai de ce'' . Dar eu nu ma mai pot stapani. E a doua oara cand orice as face lacrimile nu pleaca de pe fata mea. E a doua oara cand nu mai pot sa cedez. Ma acuz de slabiciune si tot nu rezist. Incerc sa ma mangai , sa ma alin apoi sa fiu furioasa cu mine dar toate astea fara folos. Nu ma pot pori din plans
Asa cum spuneam la inceput am ajuns la concluzia ca stresul ii raneste mai rau pe cei care nu o simt, fiindca are un impact direct primit de la persoanele din jur (cele stresate). Eu nu pot schimba pe nimeni si nu stiu ce voi fi pe viitor. Dar vreau sa incerc sa nu fiu irascibila. Cine stie ce va gandi copilul meu daca as fi asa?
Stau uneori si ma gandesc la ''ce-ar fi daca?'' inventez fantezii nedeslusite si imi spun ca e imposibil. Dar pe zi ce trece mi se intampla multe lucruri pe care le credeam fictive.
Ma gandeam ca nu am sa patesc la fel ca altii. Ma gandeam ca nu am sa aud vreodata ceea ce mi se spune sau ceea ce isi spun acele persoane care pentru mine sunt cele mai importante din viata mea. De ce atatia nervi? Fir-ar el de stres! Fir-ar ele de probleme la serviciu! UNDE ESTE OARE PACEA? ACEEA PE CARE O CANTAU HIPIOTII? Jur ca nu e prea tarziu sa o simtim si noi. Poate ca un pic de efort nu ar strica. Eu nu sunt stresata dar nici nu stiu sa ma enervez. Nu stiu sa comentez in fata altei persoane insa stiu sa plang.
Stiu sa plang mai bine decat oricine uneori. Stiu sa plang mult mult de tot. Stiu sa scriu plangand. Stiu sa multumesc Cerului ca m-a facut sa plang si sa nu raspund unui tipat cu altul, sa nu incep sa ma rastesc la cel care ma cearta. Incep uneori sa o fac dar nu imi iese asa ca eu cedez repede si las lacrimile care nu fac rau nimanui sa-mi serveasca drept alinare ,poate chiar si razbunare............

Vedenia

-DING DING DING DING!!!!!!
-Ooooooooffffff......... de ce ? Iar e dimineata? Ceasul asta ma scoate din sarite. Asa spune Loulou cand se trezeste. Se uita la ceas cu atentie si vede ca intr-adevar ceasul nu a gresit nici de data aceasta si ca este exact ora la care ar trebui sa se trezeasca. Mai ofteaza o data si se da jos din pat. Camera ei este animata cu tot felul de postere, desene si imagini cu trupele ei preferate care o fac sa zambeasca in fiecare dimineata.Deschide calculatorul. Ii asculta zanganitul metalic pe care il adora in felul ei. Isi citeste mesajele. Azi primeste ceva neasteptat, ceva ce chiar nu se gandea ca va primi. Are parte de cuvinte dulci de la baiatul dragut pe care ea il placea de atata timp. Ramane in reveria ei de fericire pentru inca doua minute, moment in care mama da buzna pe usa.
-Buna dimineata, Loulou! Te-ai trezit? In sfarsit!
-Buna mama, mmmmmda m-am trezit spune Loulou inca adormita.......
-Si ce ai de gand sa faci azi?
-E zi libera mama, da-o-n colo de treaba doar nu vrei sa creez o noua era......
-Bine bine, ma gandeam sa te trimit la cumparaturi. Te rog frumos sa te duci !
-Mmmmmmmmmh nu........ vreau sa stau pur si simplu..... nu am chef de nimic......
La staruintele mamei sale insa, Loulou se vede nevoita sa se imbrace, sa-si faca lista, sa ia banii, posetuta si sa se indrepte spre supermarket. Dupa ce cumpara cateva lucruri, se opreste brusc. Era sa izbeasca un alt carucior. Caruciorul era condus de catre baiatul dragut pe care Loulou il placea. Insa langa el mai era cineva. O fata mica si palida care semana intr-un fel cu spuma marii fiindca avea pielea de un alb aproape mat. Buzele ei erau si ele livide, aproape fara culoare. Ochii ei cenusii pareau neclintiti . Erau foarte inexpresivi. Statea acolo, sprijinindu-se cu o mana de carucior , insa parea sa nu fie interesata de ceva anume. Privea in gol. Nimic mai mult.......
-Buna , Loulou! Chiar nu ma asteptam sa te vad aici!- spune baiatul incercand sa o imbratiseze cu bucurie.
-Cine este? intreaba Loulou taios
-Cine?
-Ea.
-Care?
-Cea care este cu tine!
-Ce? spune baiatul nedumerit uitandu-se in toate partile. Dar nu e nimeni cu mine.
-Ba da este. Fata aceasta palida cu ochi cenusii! Nu te face ca nu vezi. Eu vreau doar sa stiu cine este.
Auzind acestea, fata cea palida isi intoarce capul spre Loulou. O priveste intens. Culoarea cenusie a ochilor ei ii da starea de frig. O simte pana in oase. Fata se apropie de Loulou. Aceasta nu mai poate spune nimic. Nu mai vede raioanele, produsele nici chiar pe baiatul dragut. Vede numai cei doi ochi cenusii care se apropie si se apropie...... si se apropie. Buzele ei ii ating fruntea. Tremura de frig. Parca un cub imens de  gheata s-ar fi asezat pe trupul ei fragil. Totul se intuneca. Nu mai poate sa faca nimic acum.
-Loulou..... asta e tot ceea ce aude in mintea ei. Vocea care spune asta iti da senzatia de frig continuu. E o voce rece si indepartata.
-Loulou, eu sunt ..........
-Cine esti? Ce esti? -Loulou vrea sa spuna asta insa nu reuseste. Din ceea ce ar fi trebuit sa fie sunete iese un suflu de gheata. Totul e si mai rece acum . Gandeste ceea ce vrea sa spuna insa nu reuseste.
-Loulou........ eu sunt o vedenie..........
Bezna totala..... Loulou se trezeste  undeva intr-un igloo. Fata cu ochi cenusii sta si o supravegheaza cu atentie desi se preface ca citeste o carte. La picioarele ei umbla o pisica alba cu ochi de un albastru electric. Loulou nu poate sa vorbeasca. Trupul ei e paralizat. Numai ochii i se misca.
-Loulou, crezi ca eu nu l-am iubit? Ba da...... spune vedenia direct fara alte introduceri- L-am iubit chiar mai mult decat tine Loulou. Dar....... n-a fost sa fie........
-Nu te inteleg . reuseste sa murmure Loulou cu voce stinsa
-Incearca sa pricepi....... spune vedenia cu o voce ceva mai agresiva insa fara patos. Ochii pisicii se deschid larg si o privesc pe Loulou cu furie. Pisica isi dezvaluie coltii de fildes. Loulou deja se simte speriata si fara ajutor.
-Sa nu spui nimanui ceea ce ai vazut aici continua vedenia intr-o voce pasiva- Eu n-am vrut sa fiu asa insa tu m-ai distrus.
-Cum asa?
-S-a indragostit de tine Loulou. M-a facut sa sufar cand mi-a spus ca nu-i mai pasa de mine. El nu ma mai poate vedea acum. De fapt eu pot fi vazuta doar de cine consider ca trebuie sa o faca. Nu vreau sa iti fac nimic Loulou dar tu esti singura care ma poate elibera de acest blestem.
-Si cum sa o fac?
- Sa iei aceasta pisica si sa o duci departe...... poti sa o ingropi sau sa o omori, poti sa o tii ca animal de companie sau sa o dai cui vrei tu. Ea este protectorul meu si ma face sa fiu atat de rece si de infricosatoare. Fara ea eu voi muri insa voi scapa de suferinta.
-Vrei sa te omor?
-Nu. Vreau sa ma salvezi. Numai tu poti face asta, Loulou.
-Si daca nu vreau sa o fac?
-Pisica mea va avea grija de tine atunci-spune vedenia fara sa dea dovada de vreun sentiment. Pisica incepe sa toarca in bratele vedeniei. Vedenia o mangaie cu drag. E singurul lucru pe care mai simte ceva insa traieste numai in suferinta interioara si pasivitate fata de exterior.
-O faci , Luulou? intreaba ea dupa un rastimp
-Da...... spune ea nedumerita.
Vedenia face un semn pasiv cu mana si fara sa  mai spuna nimic dispare din fata ochilor lui Loulou care se trezeste dintr-o data intr-o bezna totala dupa care ochii ei incep sa perceapa lumini multe iar urechile aud diferite sunete. Cand se trezeste complet observa ca e intr-un supermarket cu baiatul dragut langa ea. Acesta o tine de mana. Pare ingrijorat.
-Esti bine , Loulou?
-Da....... cred ca da......
Vrea sa se ridice. Baiatul o sustine si o saruta pe obraz. Aproape ca a uitat ceea ce a vazut. Merg impreuna si isi termina cumparaturile. Baiatul ii face o invitatie in oras pe care aceasta o accepta cu bucurie.
Ies in strada. Fac cativa pasi , tinandu-se de mana fericiti. Baiatul ii spune lui Loulou cat de mult ii admira frumusetea. Ea zambeste discret si roseste. Doua secunde mai tarziu simte o atingere fina pe piciorul drept. Priveste in jos si se sperie cumplit. Pisica . Pisica vedeniei. Pisica alba cu ochii de un albastru electric e acolo.
Loulou e foarte speriata
-Te simti bine, draga mea Loulou. Vrei sa stam un pic pe banca pana iti revii?
-Nu......... sunt bine...... raspunde aceasta cu voce stinsa. Cei doi isi continua drumul, iar pisica dispare.
Seara, inainte de culcare, dupa ce Loulou isi citeste mesajul de noapte buna de la iubitul ei si pune capul pe perna pentru a adormi vede ca in camera nu e asa de intuneric pe cat era in general. Priveste atent si vede doua luminite de un albastru electric. Sunt ochii pisicii care o urmaresc cu grija mereu.......

Un Mesaj Important!

Dragii mei,
Va salut inca o data, astazi cu o noua pagina de jurnal care nu este nici de aceasta data o compunere lirica. Acest mesaj este pentru cei care sunt atat de draguti incat sa se uite si la hi5-ul dar si la blogul meu.
Scumpilor,
Eu una am pus acolo poze cu mine fiindca am avut curajul sa o fac. Cei care au dat comentarii frumoase, aveau la randul lor poze pesronale puse acolo. Cei care au injurat sau si-au batut joc de mine nu aveau nici macar o singura poza cu ei (asta am observat-o la toti fiindca am privit si eu albumele respectivilor comentatori). Concluzia mea este ca aceia care stiu sa-si bata joc, sa injure si sa zica tot felul de tampenii sunt niste lasi. Eu poate ca nu sunt frumoasa (desi frumusetea e relativa). Poate ca nu arat ca o diva  (desi nu asta a fost tinta mea). Poate ca nu sunt fotogenica (nu e vina mea). Poate ca pur si simplu nu stiu sa pozez, nu sunt prezentabila si nici placuta........ e ok din punctul meu de vedere....... insa eu fata de voi am avut curajul si sinceritatea de a ma arata lumii asa cum sunt (chiar daca e doar lumea de pe net). Eu nu am pus poze doar cu peisaje sau simboluri pentru a ma ascunde in spatele unei iluzii. Voi insa asta ati facut . Poate ca anumite comentatoare (se intelege fete) sunt de n ori mai urate si mai putin fotogenice decat mine insa sunt si de n ori mai lase si mai fricoase. Eu una ma impac cu propria mea fiinta. Pentru mine nu conteaza felul in care ies in poza dar conteaza ceea ce simteam eu in momentul in care mi s-a facut si ceea ce tot incerc eu sa transmit postand-o pe hi5. Din fericire exista si unii care inteleg asta, insa aceia au avut marea politete de a se arata. Nu te obliga nimeni sa te expui pe net dar macar nu te mai da o mare frumusete pe langa altul care are curajul sa -si recunoasca uratenia sau defectele fizice pe care le are........ Eu consider asta ca fiind sfat sau indemn desi probabil ca nimeni nu ma va lua in seama acum. Nu ma supar nici macar un pic. Oricum mai tarziu o sa va para rau fiindca veti vrea sa va ascundeti si in viata reala, nu veti avea curajul sa spuneti DA, ASTA SUNT EU ! Veti fugi mereu dupa un look fals, o imagine formata de mintea voastra, ceva ce veti vrea sa fiti insa nu veti ajunge in veci si asta va va face sa fiti si mai frustrati(e)- valabil si pentru baietii comentatori...........
Sper totusi sa nu ajungeti chiar acolo insa multi au ajuns destul de aproape de asta...... Sincer, eu ii multumesc Domnului pentru calitatile pe care mi le-a dat si incerc pe cat posibil sa nu-l manii si sa-i cer sa ma pastreze asa fiindca e foarte bine in comparatie cu altii care nu au primit nici pe sfert din cat am eu .......
Probabil ca ati inteles......... Va salut respectuos si fara pic de dusmanie dragilor, fiindca eu nu injur , iar pentru mine sentimentul de ura nu exista.
Aveti grija de voi si de armonia cu sinele!
PAINKILLER MITHRIL M.S.

De ce JUDAS PRIEST??????

In primul rand tin sa spun ca nu public aceasta postare de dragul artei literare pur si simplu. Este cu adevarat o pagina de jurnal dar mai mult decat atat este un mesaj pentru prietenii si cunostintele mele care mereu ma intreaba de ce oare de o  bucata de vreme am inceput sa spun ca formatia mea preferata este JUDAS PRIEST  si nu Manowar cum era pana acum.
Ei bine, asa este! Nu vreau ca oamenii sa inteleaga ca eu am inceput sa ignor total formatia Manowar care pentru mine a insemnat foarte mult (si inca mai inseamna ceva). Ii ador si pe acestia dar au trecut pe locul 2 dupa Judas.
De ce oare?
Pai........ sa va raspund la intrebare:
1: Cantecul meu preferat este PAINKILLER . Am iubit acest cantec inca de la prima ascultare (pe atunci fiind o convinsa fana a celor de la Manowar)
2: PAINKILLER este username-ul meu cam pe toate site-urile (e un argument prostesc dar totusi pentru mine are o mare valoare sentimentala)
3: (aici vine partea adevarata a problemei) Judas Priest nu s-au axat pe o singura tema (ca ''razboiul'' la Manowar) si chiar daca au avut mai multi solisti, mai multe stiluri si mai multe teme pentru cantecele lor au stiut ca din fiecare lucru diferit sa faca ceva frumos si agreabil. Versurile lor sunt mai mult decat profunde si privesc viata reala (nu numai pe cea fantastica). Au avut perioade foarte grele ca trupa: vieti tumultuase, probleme de sanatate  ba chiar au fost acuzati pentru ca un tanar s-a sinucis ascultandu-le piesele......
Dupa parerea mea aceasta trupa nu merita sa fie doar ascultata si aclamata. Este mult mai profunda si poate crea stari de spirit neasteptate. Atunci cand spun ''ascult metal'' ma gandesc fara sa vreau la Judas Priest. Atunci cand le pronunt numele, cand  port tricouri imprimate cu ei si cand urmaresc cu atentie linia melodica a unei piese simt un fior pe sira spinarii. Prin versurile lor (atat din cantecele vechi cat si din cele noi) am ajuns sa descopar un nou univers, iar in unele piese ma regasesc cu toata fiinta mea (Better By You, Better Than Me - exemplu ).
In afara de versuri au si niste chitaristi de exceptie, ca sa nu mai vorbesc de baterist si de Halford (vocalul trupei) care nu-si pierde suflul in concert si nu greseste notele muzicale (plus ca nu se incurca in versuri).......
Cred ca Priest sunt profesionisti din punct de vedere muzical, insa au si un mare impact asupra oamenilor. Cel putin asupra mea. Mi-au deschis alte orizonturi si m-au ajutat prin cantecele lor (impreuna cu alti factori desigur- anturajul, scoala, parintii etc.) sa vad viata in alte culori. Sa o vad asa cum este ea. Poate putin amestecata cu fantezia vechilor legende nordice(a celor de la Manowar) dar nu mai mult........
Imi pare rau pentru subiectivitatea mea. Probabil ca nu ar trebui sa scriu asta aici insa nu pot spune fiecarei persoane in parte de ce oare Priest si nu Manowar.
Manowar au fost la timpul lor preferatii mei. Nu neg asta. Ii respect si ii ador in continuare. Au un loc inalt in topul meu de formatii si nu cred ca am sa-i uit in veci insa consider ca m-am maturizat. Imi trebuie ceva diferit. Ceva care sa imi arate diferenta dintre legendele de la 14 ani si realitatea pe care o descopar la 16.........
Nu am concluzii pe care as putea sa le trag aici. Sper ca am fost destul de explicita si ca ati inteles mesajul pe care am vrut sa-l transmit prin aceste randuri mici si neinsemnate care din pacate nu pot arata tot respectul meu pentru Judas, unii dintre CEI MAI IMPORTANTI DESCHIZATORI DE DRUMURI. Asa cum un bebelus se foloseste de un premergator, asa ma folosesc si eu de versurile formatiei Judas care imi dau prilejul de a face adevaratii mei PRIMI PASI SPRE REALITATE!!!

As vrea sa o dedic dar nu stiu cui...... poate stii tu mai bine!

TREZESTE-TE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Simti o palma rece pe fata sufletului reflectata cu o unda de iubire rupta din rai  a mamei care distruge orizontul tau de durere printr-un zambet......... totul trece........ acum tu stai si plangi la pieptul ei, scaldata in cristale sarate iesite din ochii tai verzi ca smaraldul.
Cristalele nu ies din smaralde! Chimia nu accepta asta! E contra stiintei asa ca nu o mai sfida si opreste-te din plans!!!
Smaraldele tale ma ating cu privirea. Ma penetreaza. Am venit ca si intrusul care ataca intimitatea fiicei suferinde, iar tu ma privesti de la pieptul mamei tale si ma vezi exact asa cum sunt, o umbra trecatoare care are ca arme doar doua safire. Acestea nu fac fata smaraldelor tale penetrante din care ies cristale....... Cum asa? Razboiul pietrelor pretioase abia incepe....... sau nu....... ar fi mai bine sa nu te atac. E contra principiilor chimiei.
Asa ca fug! Fug foarte departe! Fug acolo unde pot sta doar eu impreuna cu safirele mele , intr-o lume a matricilor, a dischetelor si a lucrurilor ciudate impletite cu matematica oferitoare de cosmar, cu exactitatea rece a realitatii si cu lumina dura a unui monitor pe care se afiseaza zi de zi simboluri fara suflet, unde singura mea muzica este sunetul continuu al unui procesor care vorbeste in limba lui, o limba binara formata doar din doua cifre- 0 si 1.
Tu insa nu te gandi la mine. Pe mine deja m-au aruncat. Tu esti acum pe tronul de printesa care iti este destinat. Nu mai plange! Bucura-te!!!!!!
Pe tine nu te-au dezintegrat complet...... tu mai simti inca iubirea celor din jur, zana gratioasa a pietatii. Eu am fost blestemata sa iubesc un vis. L-am iubit atat de mult incat m-a taiat cu totul din radacini. Mi-a luat sufletul si a fugit cu el iar singurul lucru care mi-a ramas spre iubire a fost fieratania mea , dulcle meu sistem de calcul, interesanta mea muzica binara si safirele mele slabe care oricum nu fac fata smaraldelor tale.
ASA CA NU MAI PLANGE! NU SFIDA CHIMIA ARUNCAND CRISTALE DIN SMARALDE! E POSIBIL SA SE SUPERE PE TINE........!!!!!