ADEVARATUL SENS AL REALITATII

Scoate-ti din nou podoaba din plecarea ta spre nemarginit... A scos o diadema patata de sange pe care-a aruncat-o in joaca peste o imensa apasare a  noptii. Se uita si sorocul printre picaturi uleioase din lotiunea de hibiscus, reimprospatand pielea visului la fiecare 5 minute asa cum si medicul recomandase, iar psihologul, agatandu-se si el cu disperare pe pat ca nu cumva gresia neagra de sub el sa se rupa si sa-l teleporteze intr-o alta dimensiune, recita niste psalmi latinesti caci alta limba nu mai vorbea sarmanul si disperat se tinea doar cu un deget de firul acela ce sustinea intreaga lui existenta.
Cu un aplomb artistic, pianul incepu sa cante singur o arie inventata de mintea sa cea de lemn imbalsamat cu sunet clar si cristalin de cant frumos...  In crepuscul, copiii se jucau cu o mingiuta luminoasa facuta din spectrul  celor 7 culori sau poate chiar din mai multe fiinte spectrale caci avea si ea ( mingiuta) ratiunea ei colorata. Printre doua pase se intrevedea un curcubeu peste care sareau inorogii in fuga lor eterna spre taramul celalalt. In diamantul rosu de pe diadema se vedea un palat mic mic unde traiau doar niste pitici, formatorii unei societati a lor cu legile si organizarea politica aparte. Din ziar iesea titlul pe-afara si umbla printre  coroane de fapt mai bine spus prin trezorerie caci banii valorosi (cele mai mici monede) erau ascunsi sub trofee, prin armuri si prin spatele bijuteriilor regale, probabil de frica hotilor. Tradatorii, care isi incheiasera intre timp socotelile cu pedeapsa capitala se mantuiau in aburi de santal si adunau granite reprezentate prin aschiute de copac, atat de mici ca le vedeai numai la microscop insa fiind invatat respectul niciunul dintre ei nu mai avea curajul sa treaca de cealalta parte. Papusa cu sclipici isi dezvalui cruda stare emotionala cand cazu la paralele iar gimnastii de la sol se apucara dintr-o data sa cante o piesa de Bach la instrumente improvizate din metale pretioase sau din ganduri stranse in papirus. Cand pasarea Ibis zbura peste podium si pacea se reinstala in oras, cel adormit deschise ochii iar noaptea din nou acoperi lumea cu patura ei de liniste. Asa se termina si incepe, asa e abstractul in realitate...

ASA AM SCRIS ISTORIE

Marea cea mareata, de ce plangea ea la picioarele tale pe nisipul cel greu invaluindu-te in admiratia neobisnuitului... si apoi cand zorile isi desprindeau parul albastru catre lume de ce cadea paleta cu vopsea de pictat fix deasupra punctului strategic, centrul de greutate al triunghiului, acel cerc inscris perfect cunoscut numai probabil de gropile abisale care-i imitau forma. Eu, stand in coltul unei intersectii, asteptand probabil steguletul sub forma unei table de sah sa-mi dea startul, privesc cu nedumerire spre solnita miscatoare care are de fapt zahar in ea... da... zahar fiindca sufletele sunt prea amare ca sa le mai poti sara si apoi de ce sa ma mai contrazic cu soarele care se uita impartial peste norii geografului care calatoreste cu avionul doar ca sa-i studieze... Au si ei locul lor sub soare... da... pana si ei.
Revenind apoi cu privirea catre marea ce isi incepuse deja dansul in jurul tau, acoperindu-te cu gratie si farmec, am inceput sa scriu civilizatia cu degete patate de praf si unghii inegrite de cerneala pe o stea stravezie si rece ca gheata, povestindu-i ei parca, agatandu-ma de ea si de drumul ei, ducandu-ma spre uitare intr-o alta sfera cosmica.... Din nou in urma mea privirea se indreapta catre ceea ce am scris dupa ce te-am zarit, considerand ca ai avut o misiune, alegandu-ti soarta cu un fericit sadism, lasand sa cada peste tine o ploaie de lumi si de inventii, jertfindu-te pentru ceea ce va fi urmat si sfarsindu-ti globul pamantesc intr-o expansiune de idei minutioase, prabusindu-te tu peste ele in haosul minunat al creatiei supraomenesti. Spre inainte eu privesc, tunel intunecat, aer rarefiat, plutesc acum printre stele, materie pura si magnetica tehnologizata cu sentimente... Un ceas care-mi arata anii ce-au trecut sta mort la mana mea de hartie caci nu mai are nici el programat atata amar de infinit ramas in urma unor pasi spre departare.... Cu ochi inchisi se merge pe drumul renasterii si se-ajunge intr-un loc cald si frumos, o goliciune simpla un puf ce mangaie firea si o constientizare terifianta dar minunata... AM RENASCUT!!... Si uite-asa imi amintesc de toate, si uite-asa in altele ma scufund... dar nu ma plang... asa am scris istorie....