Copacul zburător

Ne aflăm pe un bloc înalt o înălțime a durerii iar jos e beznă scăldată în fum… ne aflăm la un capăt ne uităm unii la alții cu teamă și așteptăm parcă o mână din filme să ne-mpingă spre necunoscut… e noapte. Eu sunt copac înrădăcinat în viață când mă agăț de viitor cu degetele calde. Desprinse din petale de catifea cad fulgere ce mângâind mistuitor un complex intelectual dispar din nou in negura de sus căci văzduhul e plin de lacrimi noroase… Copac fragil am devenit frunzărind între hârtiile făcute din mine acum când cade pacea peste sistemele de legătură dintre concepțiile moral-politice rămân ideile singure și se plimbă pe stradă întrebându-i pe oameni dacă nu ar avea nevoie de încă un stil de tortură psihică urmând ca apoi să se stabilească subtil în ziare și cești cu cafea… Nu  am terminat de scris scenariul căci e prea josnic pentru înălțimea la care mă aflu la propriu... Opunând rezistență pierderii de echilibru lansez din nou pastila de stare iar vrajba reîncepe… mai sunt și altii pe bloc … cei umani s-au sacrificat de multă vreme … s-au aruncat de aici ca să trăiesc eu.  Un zâmbet intră în contraatacul lacrimilor de compătimire iar apoi fiori cuprind iarăși văzduhul. Apare umbra din istorie, imaginea eternului supraviețuitor... Luptăm ne împingem, te temi, suspin , oamrni și gânduri într-o dezorientare spumoasă. Singurul orientat este cel ce acum își pregătește cafeaua… se joacă cu spuma, iar spuma e doar coconul pasiv al unui incipit revoluționar. În întuneric nu poți face fotosinteză … eu sunt copac dar rădăcinile mele sunt adaptabile… pe bloc nu mai am stabilitate dar de mă voi înălța voi străbate lumile ca să depășesc întunericul învingându-l într-o altă dimensiune, într-un alt plan astral…  jos, sub crusta de intuneric nedefinit, un suflet curat se va
mira într-o zi la vederea unui copac zburând fericit în eter…