Ornicul Fermecat

Intamplarea pe care urmeaza sa o povestesc s-a intamplat cu mult timp in urma si poate ca ar fi destul de ciudat pentru cineva ca mine- un Herratius centenar- sa istoriseasca o astfel de Saga copiilor din Padurea Miracolelor.
Noi, Herratius suntem niste creaturi ale apei care in copilarie avem chip de om insa pe masura ce crestem luam infatisarea animalului marin preferat. Eu acum sunt un calut de mare. Am ales sa fiu asa fiindca sunt pasnic si nu un ucigas ca alti Herratius care prefera sa se transforme in rechini sau alte astfel de creaturi periculoase. Cand eram mic insa, aveam chip de baietel si mi se spunea Ferio.
Mama mea, Herratius si ea nu a avut cum sa aiba grija de mine prea mult timp fiindca ea devenise deja delfin cand eu aveam doar cinci ani si in nestiinta mea ma temeam foarte mult de ea. Taticul meu era om si nu l-am cunoscut prea bine. Locuiam in casa bunicii Celleste care desi era om cunostea foarte bine mitologia si creaturile fantastice ale lumii.
Intr-o zi bunica a plecat de acasa rugandu-ma sa ma joc frumos si sa am grija de mine. In acea zi simteam nevoia de aventura si ma gandeam sa o caut oriunde. Am iesit din gradina bunicii si am inceput sa cutreier monotona strada ''Oceanida''. Nimic schimbat... acelasi magazin cu dulciuri asezat exact langa casa inginerului Ben, aceeasi spiterie cu peretii scorojiti de unde doamna Helga, o batranica simpatica ne zambea tuturor si ne intreba daca nu vrem o pilula care oprea orice durere cu efecte magice. Aceeasi micuta biblioteca pazita de Dixy, pitica cu ochi violet care ne poftea mereu in sala de lectura cu o voce pitigaiata, aceeasi casa veche si nelocuita in care se spune ca a locuit un vrajitor si................. ceva nou......... ''ORNICARIA LUI OTTO--TIC-TAC-O'CLOCK''
Am inceput sa ma indrept acolo cu pasi grabiti vazand ca e ceva nou. Incercam sa ma gandesc la toate cartile din biblioteca pe care le citisem insa nu-mi aminteam sa fi vazut in vreuna cuvantul ''ornicarie'' . Parea ceva nou si iesit din comun. Imi era rusine ca voi intra acolo fara sa stiu unde ma duc si cu toate acestea m-am trezit pe neasteptate in fata unei usi de lemn masiv, pe care era sculptat un simbol de-al elfilor pe care il stiam de mic. Era un Pegasus calarit de o fata frumoasa- iar asta insemna ''timp''. Am batut sfios la usa si am deschis-o. Desi era noua scartaia din toate madularele ca si cum ar fi fost un batran pe patul de moarte. M-a lovit un aier inchis asemanator cu cel din biblioteca si un zgomot ciudat. Peste tot se auzea un ticait straniu si nedefinit. Cand ochii mei s-au obisnuit cu lumina mi-am dat seama ca acolo sunt niste lucrusoare rotunde care aveau ace in interior. Acele ace mergeau unul dupa altul. Cel mic mergea foarte repede, mijlociul dupa el iar cel mare aproape ca nu se putea urni. Mi se parea ca aceste ace erau orientate in functie de niste simboluri de-ale oamenilor pe care bunica mea le numea ''cifre''. Eu nu ma descurcam prea bine la cititul acestora insa nici nu imi dadusem interesul.
Ciudat era ca fiecare din aceste creatii avea ceva special. Nu existau doua la fel. Unele erau micute si simple, altele erau mai mari si brodate cu nestemate, altele aveau forme ciudate: de caleasca, de cufar fermecat sau de cutie pentru cadouri specifica oamenilor. Unele erau atarnate de perete si aveau pe langa micuta sfera cu acusoare o greutate sub ele care se tot balansa in continuu amplificand sunetul acusoarelor. Cea mai interesanta creatie insa mi s-a parut una din care iesea o pasare la un interval binedefinit. Pasarea canta frumos timp de cateva secunde dupa care intra tacticos intr-un fel de iatac ferecat. Ma uitam la aceste lucruri cu fascinatie cand cineva mi-a pus mana pe umar. Era un domn inalt si simpatic. Avea parul blond-platinat, era slabut si purta ochelari. Respira adanc si intens. Dupa ce imi arunca o privire imi zambi si spuse intr-o voce guturala dar mangaietoare:
-Bun venit in ornicaria mea! Eu sunt Otto. Cu ce pot sa te ajut?
Am simtit cum obrajii mi se faceau din ce in ce mai rosii. Nu stiam ce sa ii raspund. De fapt pentru ce venisem acolo?
-Sunt Ferio...... am inceput eu balbaindu-ma. Am vrut sa vad.......... ma intereseaza........
Otto ma privea cu un zambet cald:
-Vrei sa  vezi ce este aici de fapt nu?
-Eu.......
-Este o ornicarie. Un loc magic unde timpul nu mai are secrete. Cu aceste bijuterii care se numesc ''ornice'' noi masuram zile, ore, minute si chiar secunde. Tic-tac este sunetul lor, cantecelul lor, felul in care ne spun ca sunt alaturi de noi si ca ne arata cat timp s-a scurs si cat a mai ramas din calatoria noastra prin aceasta lume.
-Dar sunt omenesti nu? am spus eu dandu-mi seama prea tarziu ca vorbeam cu un om.
-Da. a raspuns Otto razand. Elfii nu masoara timpul fiindca sunt nemuritori iar altor creaturi probabil nu le pasa insa noi avem o viata mai scurta asa ca trebuie sa stim exact cum ne calculam actiunile.
-Stii mitologie? Stii de elfi?
-Orice ornicar stie. Si tu esti un Herratius. Mi-am dat seama de asta fiindca de cand ai intrat ochii ti-au sclipit. Am vazut sclipirea marii.
-Dar am sa mai masor timpul cand voi deveni o creatura a apelor?
-Desigur . Doar ca atunci vei avea un ornic permanent cu tine.
-De unde am sa-l iau?
-Nu trebuie sa il cumperi. Inima ta va bate atat de tare si de clar incat vei masura timpul cu ea chiar si daca te transformi in cea mai mica vietate.
-Dar eu vreau un ornic uman. Vreau sa invat cifrele.
Atunci stai pe langa mine mai mult timp si te voi invata mestesugul meu.
Dupa cateva luni petrecute alaturi de Otto am inceput sa il ajut la multe lucruri. Nu numai ca stiam sa citesc cifrele oamenilor dar fabricam ornice pentru ei. Le decoram in fel si chip iar oamenilor le placeau. Otto tinea mult la mine insa pe zi ce trecea mi se parea mai abatut si mai palid. Era bolnav si nu mai putea sa lucreze. Intr-o zi mi-a spus:
-Ferio, tin la tine mai mult ca la un fiu. Eu nu mai pot lucra asa ca iti las pe mana ornicaria mea. Te rog nu o distruge. Da-i o sansa timpului omenesc chiar daca tu vei trai mai mult. Lasa ticaitul sa gadile si urechile altora si fa treaba cu drag ca si pana acum. Un ornicar bun da viata unui ornic. Iar cel care il cumpara parca isi recapata cel putin un sfert din viata sa. Incearca sa simti si tu ca un muritor de rand macar pentru cateva clipe copil al marii.
-Voi face exact asa cum mi-ai spus. Si duipa ce Otto m-a sarutat pe frunte eu am simtit ca ma inalt pe culmile creatiei si am inceput sa fabric in fiecare zi cate zece ornice cu modele noi si frumoase. Totul era prosper si minunat insa eu a trebuit sa parasesc ornicaria fiindca incepeam sa ma transform in calut de mare asa cum imi dorisem din copilarie.
Inainte de a pleca insa am facut un ornic frumos. Era mare din lemn cu diamante si rubine sculptate. Sfera din mijloc era stralucitoare iar acele erau din aur. Am scrijelit in lemn cu un betigas de trestie ''PENTRU OTTO, CEL MAI PRICEPUT ORNICAR DIN LUME'' si i l-am daruit inainte de a pleca spre mare. El a plans de bucurie si nu a putut sa spuna nimic. M-a batut parinteste pe umar si m-a rugat sa-l las sa ma acompamieze pe mare.
Am mai creat cateva ornice pe care le-am daruit oamenilor din sat iar apoi am inchis ornicaria. Am luat cheia cu mine si am aruncat-o in mare. Am plans impreuna cu Otto amintindu-ne de vremurile frumoase dupa care ne-am luat la revedere iar eu m-am aruncat in mare. Am mai scos capul la suprafata inca o data insa nu mai eram om. Ma transformasem, iar atunci Otto a inceput sa zambeasca si sa-mi faca semne cu mana.
Sunt sigur acum ca a murit. Ma gandesc adesea la el si simt ca mi-e dor. Insa il am mereu aproape pe el impreuna cu amintirea ornicariei. Le am aici, in ORNICUL FERMECAT AL INIMII MELE.