Traire interioara

Este a doua oara cand mi se intampla....... N-ar trebui sa scriu aici ceva atat de personal insa nu am de ales. Trebuie sa ma descarc si nu am cui.
Stresul amaraste o populatie intreaga, dar cel mai mult ii distruge pe cei care nu il simt si au in jurul lor persoane stresate. Cotidianul te omoara fiindca un anume personaj important din viata mea nu poate sa se detaseze. Asta ii face rau. Imi face si mie rau caci ma face sa plang. E a doua oara deja cand plang fara sa ma pot opri. Tipetele ma omoara. Urasc momentele in care cineva isi varsa furia prin gesturi (aruncatul unei carpe de praf sau trantitul usii fara a spune vreun cuvant). Eu nu am facut asta pana acum si nu cred ca o voi face. Cel putin voi incerca sa nu o fac. Eu cand sunt trista imi inec amarul in lacrimi sarate si reci pe fata mea care mi se inroseste. Vocea mea nu mai suna clar. Ingaim cuvinte in nestire pe cand altul imi vorbeste  pe ton rastit ''nu e vina mea ca nu ai atentia la tin e azi'' Doare mai rau ca un cutit. Nu pot sa las asa ceva sa treaca pe langa mine. Mintea mea incearca sa ma incurajeze promitandu-mi delectarea cu o melodie de la Priest sau cu orice alt lucru care-mi place insa nu reuseste. Am un scut care ma protejeaza in fata oricarei persoane exceptand una singura. Ma pot apara cu un zambet, pot lasa vorbe sa treaca pe langa mine mereu fara a le lua in seama si fara a ma consuma. Insa atunci cand cineva anume ridica tonul totul se spulbera. Nu mai am cuvinte iar daca plang in fata ei (desi incerc sa nu o fac) lacrimile mele imi fac mult mai rau. ''hai nu mai plange ca n-ai de ce'' . Dar eu nu ma mai pot stapani. E a doua oara cand orice as face lacrimile nu pleaca de pe fata mea. E a doua oara cand nu mai pot sa cedez. Ma acuz de slabiciune si tot nu rezist. Incerc sa ma mangai , sa ma alin apoi sa fiu furioasa cu mine dar toate astea fara folos. Nu ma pot pori din plans
Asa cum spuneam la inceput am ajuns la concluzia ca stresul ii raneste mai rau pe cei care nu o simt, fiindca are un impact direct primit de la persoanele din jur (cele stresate). Eu nu pot schimba pe nimeni si nu stiu ce voi fi pe viitor. Dar vreau sa incerc sa nu fiu irascibila. Cine stie ce va gandi copilul meu daca as fi asa?
Stau uneori si ma gandesc la ''ce-ar fi daca?'' inventez fantezii nedeslusite si imi spun ca e imposibil. Dar pe zi ce trece mi se intampla multe lucruri pe care le credeam fictive.
Ma gandeam ca nu am sa patesc la fel ca altii. Ma gandeam ca nu am sa aud vreodata ceea ce mi se spune sau ceea ce isi spun acele persoane care pentru mine sunt cele mai importante din viata mea. De ce atatia nervi? Fir-ar el de stres! Fir-ar ele de probleme la serviciu! UNDE ESTE OARE PACEA? ACEEA PE CARE O CANTAU HIPIOTII? Jur ca nu e prea tarziu sa o simtim si noi. Poate ca un pic de efort nu ar strica. Eu nu sunt stresata dar nici nu stiu sa ma enervez. Nu stiu sa comentez in fata altei persoane insa stiu sa plang.
Stiu sa plang mai bine decat oricine uneori. Stiu sa plang mult mult de tot. Stiu sa scriu plangand. Stiu sa multumesc Cerului ca m-a facut sa plang si sa nu raspund unui tipat cu altul, sa nu incep sa ma rastesc la cel care ma cearta. Incep uneori sa o fac dar nu imi iese asa ca eu cedez repede si las lacrimile care nu fac rau nimanui sa-mi serveasca drept alinare ,poate chiar si razbunare............