Perspectiva concretului

Nimeni nu stia ce sa spuna. Nici macar micutul egiptean cu fata oachesa si ochi visatori.


A venit la mine. Ma privea ca pe o piesa de muzeu pentru ca eu eram singura persoana cu pielea deschisa la culoare.

-Povesteste-mi despre piramide! Am inceput eu incercand sa par fascinat si sa-mi ascund anxietatea din glas.

Micutul egiptean ma privea nedumerit. Petrecerea era in toi, iar ringul de dans era plin. Muzica suna imbietor de nu se stie unde iar zgomotul tacamurilor era cel mai potrivit instrument de percutie ce se infuza subtil in lumina discreta a lumanarilor de pe masa.

Am inceput sa-mi frang mainile fiindca eram fara cuvinte. Simteam ca as vrea sa spun ceva insa un nod in piept imi oprea orice dorinta de a interactiona cu cei din jur. Eram din ce in ce mai nelinistit, iar tentatia de a-mi roade unghiile era din ce in ce mai mare. Aceasta experienta pentru mine era total diferita in comparatie cu cele trecute.Examenele de informatica, misiunile in strainatate si intalnirile Comitetului nu ma faceau sa am sentimente negative sau angoase insa in acea seara totul era diferit.

Egipteanul ma privea cu blandete. Eu continuam sa-mi frang mainile pe sub masa pregatindu-ma pentru discurs.

Podiumul era inalt. Nu credeam ca sunt in stare sa urc pana acolo. Ceremonia incepea. Inima ma strangea intr-o teribila cursa tensionata, o lupta intre autocontrol si totala nebunie. Apoi s-a produs impactul de soc atunci cand maestrul de ceremonii mi-a pronuntat numele. Am urcat scarile podiumului in graba si am inceput sa vorbesc. Era teribil. Nu spusesem chiar ceea ce trebuia si nici nu o facusem intr-un mod prea diplomat insa nu mai aveam cum sad au inapoi.

Am coborat in graba pierzandu-ma in obscuritatea camerei de bal iar apoi am iesit discret pana la camera de baie. Aratam ca un letargic in lumina dublata a oglinzii. Am inceput sa rad de unul singur si sa acuz oglinda ca-si bate joc de mine si ca vrea sa ma faca sa ma simt nebun. Mi-am spalat fata si am inceput sa merg pe coridorul ce ducea spre sala de bal cu pasi lenti si sacadati.

Am auzit apoi sunetul metalic de telefon venind din buzunarul sacoului meu si mi-am dat seama ca tocmai primisem un mesaj. Vazand ca e important am inceput sa tastez cu frenezie. Doua minute mai tarziu ma izbisem in cineva si eram cat pe-aici sa cad. Cu ochii tulburi incercand sa-mi ridic telefonul de jos si nestiind ce sa fac am inceput sa ingan:

-Imi cer scuze domnule nu v-am observat.....

Cel ce era in fata mea a inceput sa rada. Avea un rasa tat de plin si cristalin incat nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca nu era un domn. M-am uitat atent si nu am reusit sa-i localizez fata la nivelul meu asa ca instinctul m-a facut sa-mi cobor privirea si sa dau de ochii albastri si sinceri ai ului baietel. Era imbracat intr-un costum albastru pe care-l purta cu mare pedanta si avea o mare slabiciune pentru micul sau papion pe care il mangaia cu gentilete.

-Cum iti merge, prietene? Am inceput eu nehotarat.

-Mie, foarte bine, multumesc- a inceput baietelul pe un ton pompos- insa dumneavoastra nu cred ca va e atat de bine. Tati spune ca oamenii fac chestii incredibile atunci cand sunt obosit. Domneavoastra sunteti obosit?

- Mai mult emotionat insa se poate spune ca sunt si putin obosit.

-Da? Atunci… asta inseamna ca puteti sa faceti un lucru incredibil! Va provoc sa zburati atat de sus ca sa va cocotati pe varful Piramidei Egiptene.

-Nu sunt chiar atat de obosit incat sa fac asta.

-Pacat. Tati mi-a spus ca a facut-o

-Tatal tau probabil are mai mult de lucru decat mine.

-Nu cred. Pe el il oboseste faptul ca sta mereu si gandeste. Eu merg la scoala de Karate si nu obosesc.

-Unde e scoala ta de Karate?

-In Japonia. De acolo este mama mea.

Fizionomia copilasului aducea foarte putin cu cea  a unui japonez. Doar forma ochilor putea sa determine asta.


-Dar acum fiindca sunt in vacanta am venit aici la tati si merg sa privesc piramidele in fiecare zi.

Copilul acela oaches imi amintea de cineva insa ochii sai albastri ma intrigau. Nu se potriveau cu trasaturile sale japoneze respectiv egiptene. Cu toate acestea avea un farmec al lui.

-Trebuie sa plec acum – spuse copilasul pe un ton grav- poate ca ne mai vedem candva. Daca sunteti obosit am a va vad pe varful piramidei.

Eu am zambit si i-am intins mana baietelului ca sa mi-o stranga. El insa mi-a rasucit-o si eram gata sa cad a doua oara. El a inceput sa rada si a fugit de la locul faptei.

‘Nu glumea in legatura cu scoala de Karate’......

O ora mai tarziu, dupa sfarsitul petrecerii l-am vazut pe baietel iesind impreuna cu egipteanul cel oaches si visator. Mi-am dat seama ca erau tata si fiu.

Dupa cateva luni de zile am revenit la Londra pentru a-mi pune in aplicare ultimele aplicatii legate de noul meu sistem de operare, insa nimic nu parea ca merge bine. Nu reuseam sa stabilesc calculele si legaturile exacte asa ca am incercat o noua metoda. Renuntand la gandirea abstracta pentru un moment am incercat sa imbin lucrurile in mod concret iar noua inventie a devenit un succes.

In acea seara, inainte sa adorm am inceput sa ma gandesc la copilasul cu ochi albastri de la petrecerea aceea ciudata. Mi-am dat seama ca numai datorita lui mi-a reusit totul, ca am vazut lumea simplu si concret, asa cum o vede un copil.

Mi-am spus ‘Mai trebuie sa treaca ceva timp ca el sa ajunga la maturitate insa eu nu mai pot ajunge la inteligenta lui inocenta’.

In acea noapte am visat ca sunt usor ca un fluture si ca zbor pana deasupra marii Piramide.

A doua zi m-am simtit fericit si implinit. Am vrut sa-I scriu insa am pierdut cartea de vizita a tatalui sau.Totusi mi-a ramas in minte faptul ca numele lui era Ali-Gen-Til asa ca in cinstea lui mi-am denumit sistemul de operare ‘Gentil’.

Cu gentilete si concretitudine imi desfasor chiar si astazi actiunile din societate si nimic nu ma opreste sa fiu un mare inventator cu suflet de copil fantezist.