Perspectiva concretului

Nimeni nu stia ce sa spuna. Nici macar micutul egiptean cu fata oachesa si ochi visatori.


A venit la mine. Ma privea ca pe o piesa de muzeu pentru ca eu eram singura persoana cu pielea deschisa la culoare.

-Povesteste-mi despre piramide! Am inceput eu incercand sa par fascinat si sa-mi ascund anxietatea din glas.

Micutul egiptean ma privea nedumerit. Petrecerea era in toi, iar ringul de dans era plin. Muzica suna imbietor de nu se stie unde iar zgomotul tacamurilor era cel mai potrivit instrument de percutie ce se infuza subtil in lumina discreta a lumanarilor de pe masa.

Am inceput sa-mi frang mainile fiindca eram fara cuvinte. Simteam ca as vrea sa spun ceva insa un nod in piept imi oprea orice dorinta de a interactiona cu cei din jur. Eram din ce in ce mai nelinistit, iar tentatia de a-mi roade unghiile era din ce in ce mai mare. Aceasta experienta pentru mine era total diferita in comparatie cu cele trecute.Examenele de informatica, misiunile in strainatate si intalnirile Comitetului nu ma faceau sa am sentimente negative sau angoase insa in acea seara totul era diferit.

Egipteanul ma privea cu blandete. Eu continuam sa-mi frang mainile pe sub masa pregatindu-ma pentru discurs.

Podiumul era inalt. Nu credeam ca sunt in stare sa urc pana acolo. Ceremonia incepea. Inima ma strangea intr-o teribila cursa tensionata, o lupta intre autocontrol si totala nebunie. Apoi s-a produs impactul de soc atunci cand maestrul de ceremonii mi-a pronuntat numele. Am urcat scarile podiumului in graba si am inceput sa vorbesc. Era teribil. Nu spusesem chiar ceea ce trebuia si nici nu o facusem intr-un mod prea diplomat insa nu mai aveam cum sad au inapoi.

Am coborat in graba pierzandu-ma in obscuritatea camerei de bal iar apoi am iesit discret pana la camera de baie. Aratam ca un letargic in lumina dublata a oglinzii. Am inceput sa rad de unul singur si sa acuz oglinda ca-si bate joc de mine si ca vrea sa ma faca sa ma simt nebun. Mi-am spalat fata si am inceput sa merg pe coridorul ce ducea spre sala de bal cu pasi lenti si sacadati.

Am auzit apoi sunetul metalic de telefon venind din buzunarul sacoului meu si mi-am dat seama ca tocmai primisem un mesaj. Vazand ca e important am inceput sa tastez cu frenezie. Doua minute mai tarziu ma izbisem in cineva si eram cat pe-aici sa cad. Cu ochii tulburi incercand sa-mi ridic telefonul de jos si nestiind ce sa fac am inceput sa ingan:

-Imi cer scuze domnule nu v-am observat.....

Cel ce era in fata mea a inceput sa rada. Avea un rasa tat de plin si cristalin incat nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca nu era un domn. M-am uitat atent si nu am reusit sa-i localizez fata la nivelul meu asa ca instinctul m-a facut sa-mi cobor privirea si sa dau de ochii albastri si sinceri ai ului baietel. Era imbracat intr-un costum albastru pe care-l purta cu mare pedanta si avea o mare slabiciune pentru micul sau papion pe care il mangaia cu gentilete.

-Cum iti merge, prietene? Am inceput eu nehotarat.

-Mie, foarte bine, multumesc- a inceput baietelul pe un ton pompos- insa dumneavoastra nu cred ca va e atat de bine. Tati spune ca oamenii fac chestii incredibile atunci cand sunt obosit. Domneavoastra sunteti obosit?

- Mai mult emotionat insa se poate spune ca sunt si putin obosit.

-Da? Atunci… asta inseamna ca puteti sa faceti un lucru incredibil! Va provoc sa zburati atat de sus ca sa va cocotati pe varful Piramidei Egiptene.

-Nu sunt chiar atat de obosit incat sa fac asta.

-Pacat. Tati mi-a spus ca a facut-o

-Tatal tau probabil are mai mult de lucru decat mine.

-Nu cred. Pe el il oboseste faptul ca sta mereu si gandeste. Eu merg la scoala de Karate si nu obosesc.

-Unde e scoala ta de Karate?

-In Japonia. De acolo este mama mea.

Fizionomia copilasului aducea foarte putin cu cea  a unui japonez. Doar forma ochilor putea sa determine asta.


-Dar acum fiindca sunt in vacanta am venit aici la tati si merg sa privesc piramidele in fiecare zi.

Copilul acela oaches imi amintea de cineva insa ochii sai albastri ma intrigau. Nu se potriveau cu trasaturile sale japoneze respectiv egiptene. Cu toate acestea avea un farmec al lui.

-Trebuie sa plec acum – spuse copilasul pe un ton grav- poate ca ne mai vedem candva. Daca sunteti obosit am a va vad pe varful piramidei.

Eu am zambit si i-am intins mana baietelului ca sa mi-o stranga. El insa mi-a rasucit-o si eram gata sa cad a doua oara. El a inceput sa rada si a fugit de la locul faptei.

‘Nu glumea in legatura cu scoala de Karate’......

O ora mai tarziu, dupa sfarsitul petrecerii l-am vazut pe baietel iesind impreuna cu egipteanul cel oaches si visator. Mi-am dat seama ca erau tata si fiu.

Dupa cateva luni de zile am revenit la Londra pentru a-mi pune in aplicare ultimele aplicatii legate de noul meu sistem de operare, insa nimic nu parea ca merge bine. Nu reuseam sa stabilesc calculele si legaturile exacte asa ca am incercat o noua metoda. Renuntand la gandirea abstracta pentru un moment am incercat sa imbin lucrurile in mod concret iar noua inventie a devenit un succes.

In acea seara, inainte sa adorm am inceput sa ma gandesc la copilasul cu ochi albastri de la petrecerea aceea ciudata. Mi-am dat seama ca numai datorita lui mi-a reusit totul, ca am vazut lumea simplu si concret, asa cum o vede un copil.

Mi-am spus ‘Mai trebuie sa treaca ceva timp ca el sa ajunga la maturitate insa eu nu mai pot ajunge la inteligenta lui inocenta’.

In acea noapte am visat ca sunt usor ca un fluture si ca zbor pana deasupra marii Piramide.

A doua zi m-am simtit fericit si implinit. Am vrut sa-I scriu insa am pierdut cartea de vizita a tatalui sau.Totusi mi-a ramas in minte faptul ca numele lui era Ali-Gen-Til asa ca in cinstea lui mi-am denumit sistemul de operare ‘Gentil’.

Cu gentilete si concretitudine imi desfasor chiar si astazi actiunile din societate si nimic nu ma opreste sa fiu un mare inventator cu suflet de copil fantezist.

Orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare

Ai atins o floare ofilita si ai inviat-o cu blandetea ta.
Ai bucurat o lume intreaga cu surasul tau cald
Ai contribuit la conceperea unui univers perfect printr-o idee revolutionara.
Eu te admir desi acum tarziu in noapte scriu pe aceasta scrisoare patata de vreme cu sufletul desfasurat ca un giulgiu de vis, cu inima sfaramitata in particule mai mici decat electronii si cu o unda de parfum al iubirii inexistente.
Imi indoi coloana vertebrala a nostalgiei pentru a vedea mai bine. E intuneric iar un singur felinar nu mi-e de ajuns.
Alerg ca sa expediez scrisoarea insa traseul e prea complicat. Sunt prea multe cai pe care as putea s-o apuc insa nu stiu care e cea dreapta iar globul pamantesc ce se odihneste pe umeri mei devine din ce in ce mai dificil de purtat.
O pala de vant rece imi mangaie cu asprime parul ars de nea iar respiratia mi se taie din cauza frigului inabusitor.
Fara sa stiu de ce , scrisoarea mea se pierde in uitare iar intr-un final ma pierd si eu lasandu-ti globul  drept amintire din partea sufletului ce nu mai poate fi gasit.
Este probabil ca aceste cuvinte sa nu conteze acum.
E sigur insa ca vor conta maine. Sau poate alta data. Am rabdare chiar si acum in pragul despartirii, iar unealta calmului nestramutat a fost darul de la stele pe care l-am primit in noaptea botezului si il mai primesc o data astazi in ziua plecarii spre alta dimensiune.

Atelierul Divin

Imi frangeam mainile.
Lucram cu ardoare.
Parca se modelau mainile mele mai mult decat lutul. Lutul era teapan. Era pierdut si indurerat. Nu reuseam sa fac nimic iar lacrimile mele cadeau cu amaraciune pe foile stacojii desprinse din caietul cu amintiri al ingerului meu pazitor...
Lutul acela...... Ooooh cate vise imi aducea si cat de mult ma chinuiam sa-i aflu misterul zi de zi. Eram un profesionist intr-ale modelajului. Am lucrat in suflete din piatra si comori de cristal insa cel mai greu imi era sa lucrez in lut. Dupa ce am aflat si mestesugul acestuia am crezut ca sunt invincibil insa  lutul pe care il aveam atunci in maini ma provoca la suferinta, iar eu acceptam fara a sti cum sa ma apar.
Imi frangeam mainile.
Lucram cu ardoare.
Lucram si beam ceai de menta.
Imi facea bine.
Simteam aburi calzi pe frunte..... incepeam sa ma pierd in alta dimensiune.......
Aveam lutul in mana si cu o ultima sfortare l-am fortat sa se schimbe din ceva fortificat intr-o lume interioara deschisa. Am inceput sa modelez pana ce am ajuns la secretul cel mai sincer iar apoi am inceput sa ma pierd printre fetele actorilor ce se adunau pentru a-si juca rolurile in sceneta perfecta insa nepregatita numita 'Viata'.
Ceaiul de menta ma purta departe iar lutul se frangea acum in mainile mele.
Era agitat .
Se rupea si apoi se aduna din nou formand o noua figura pe care eu o interpretam.
-Am reusit! mi-am spus fericit. Insa la scurt timp dupa aceasta am incaput sa simt un fior rece iar tot ceea ce stiusem s-a pierdut intr-un abis de ceata.
Nu stiu unde sunt acum fiindca inima nu-mi mai bate insa fericirea mea nu cunoaste margini.
Nu vrei tu sa continui mai departe munca mea in Atelierul Divin?

Abstract

A privi lumea de sus...
A urca si mai mult...
A urca inca putin...
A urca mult mai mult...
A ajunge la apogeu...
A urca pana la ultimul etaj...
A privi in jos...
A privi oamenii de pe o pozitie superioara....
A simti o senzatie cumplita de cadere in gol...
A fi speriat...
A vorbi cu sine...
A se speria...
A scrie e-mail-uri...
A cere iertare...
A utiliza un blackberry...
A constata lipsa de semnal...
A-si da seama ca este prea sus ca sa vorbeasca si ca oricum nimeni nu-l va auzi...
Nu-l va mai auzi nimeni pentru ca e prea sus si pentru ca sunt oameni care nu vor sa-l asculte...
......................................

O tresarire...
Durere...
Teama...
Cainta...
...............
Toate stelele stralucesc acum pe cer iar tu vrei sa le atingi insa in spatele tau exista o mana de gheata care in scurt timp te va duce spre Mana Suprema, cea care a tiparit toata istoria Universului cu degetul de cerneala pe un suflet incaruntit de veacuri.
Cadere libera...
Resuscitare esuata...
Proces terminat...

Un oarecare om spre eternitate...

Stateam acolo. Stateam acolo in fata ei. Stateam acolo in fata ei si o certam. Ii priveam fata batuta de vant, buzele crapate de sete, expresia palida si bolnavicioasa, flacara din ochi stinsa, parul ravasit si hainele ude. Parca ii vedeam si sufletul. Era parca intins pe fata ei ca si cum se expunea. Parca invita oamenii sa-l priveasca si sa vada cat e de speriat si de dezamagit.
Asa am purtat-o eu pe brate pana la cabana in care stateam cu totii. Nu-i aratam compasiune si mila ci eram pur si simplu in culmea furiei. Cum sa te indepartezi de tabara? Cum sa te-ngroape viscolul in zapada? Cum sa nu mai poti striga?....... Toate aceste intrebari imi tunau in minte ca o melodie trista dar energica, iar aceste ganduri mi se revarsau pe buze intr-o ploaie de ocari si descarcari furioase.
Ea ma privea. Pur si simplu ma privea fara sa scoata un sunet, fara sa-si schimbe expresia, fara sa schiteze vreun gest. Numai ochii ei imi dadeau de stire ca este in viata. Numai ochii ei tristi si artistici cu flacara stinsa.
Intrand in cabana am predat-o medicilor ca sa o ingrijeasca iar eu m-am retras in camera mea.
Am inceput sa simt cum ma imbratiseaza o senzatie tainica de mister rece. Tremuram inainte de a-mi da seama iar somnul m-a rapit printre stropii de intuneric nocturn amestecat cu lumina obscura a unei lampi cu abajur chinezesc si sunetele unei balade rock pe care o interpretau cei de la Iron Maiden. Cand m-am trezit ma gaseam in Sahara. Era o caldura cumplita iar eu ma luptam cu o furtuna de nisip.... Pasii mei erau grei si de abia reuseam sa respir. Iata o oaza!!! Sau.... sa fie cumva un miraj al desertului? Oh, ce camile dragute... oare pot sa calaresc si eu una??? Am obosit foarte tare... Apa, Apa!!!!! APA!! Simt un gust placut de apa dulce.....
De ce am gheata pe frunte??? Nu cumva am ajuns dintr-o data la Polul Nord?Oh, ba da, iata Aurora Boreala!! Cat e de frumoasa........ ooooooh dar cat e de frig......... Ce???????? sunt deja in Statele Unite? New York??? Nuuuuuuu de fapt Florida. Un uragaaaaaaaaaaaaaaan!!!!!!!!!!!
Vartejul ma cuprinde. Imi e prea cald.... ba nu de fapt imi este foaaaaaaarte frig........ ce ironice sunt aceste doua senzatii surori.
Ma intreb oare ce mai face amica mea? Cea pe care am adus-o ieri inapoi la cabana? Oare ei nu ii este frig? Am sa merg sa o vizitez doar ca mai tarziu... Pe moment imi este somn... imi este prea somn ca sa ma mai pot misca.....
Asa ma cuprinde intunericul intr-o unda de mister catifelat si bland.... Asa ma transforma el in eternitate